Vecina mea credea că voi hrăni mereu copilul ei: Povara bunătății duse la extrem

— Iar ai venit, Ilinca? întreb, încercând să-mi ascund exasperarea în spatele unui zâmbet forțat, în timp ce fetița cu ochi mari și părul prins în două codițe stă în pragul ușii mele, cu ghiozdanul atârnând greu pe un umăr.

— Mama a zis că vii tu cu mâncarea, ca ieri, șoptește ea, privindu-și vârfurile pantofilor.

E deja a treia zi la rând. Mă uit la ceas: 13:10. Știu că mama Ilincăi, doamna Stanciu, nu se va întoarce acasă decât pe la șase seara. Știu și că nu e prima dată când mă lasă să-i port de grijă copilului, dar parcă niciodată nu a fost atât de des. Îmi amintesc prima dată când s-a întâmplat: „Doar azi, vă rog, am o urgență la serviciu!” Apoi a devenit „Poți și mâine? Am rămas blocată la birou.” Acum nu mai întreabă. Acum doar presupune.

În bucătărie, pun o farfurie cu supă pe masă. Ilinca mănâncă încet, cu ochii în farfurie. Mă simt vinovată că mă deranjează situația. E doar un copil, nu e vina ei. Dar simt cum mă sufoc sub povara acestei responsabilități pe care nu mi-am dorit-o.

Seara, când doamna Stanciu apare la ușă, nici măcar nu bate. Intră direct, ca și cum apartamentul meu ar fi o extensie a vieții ei. „Mulțumesc mult, doamnă Maria! Nu știu ce m-aș face fără dumneavoastră!”

Încerc să-i spun ceva, dar cuvintele mi se blochează în gât. „Cu plăcere”, reușesc să articulez, deși nu mai simt nicio plăcere de mult timp.

Noaptea nu pot dormi. Mă întorc de pe o parte pe alta, gândindu-mă la propriile mele nevoi, la timpul meu pierdut, la faptul că nu am copii ai mei și că poate tocmai de aceea toată lumea presupune că am timp pentru ai lor. Mă gândesc la mama mea, care îmi spunea mereu: „Să fii bună cu oamenii, Maria, dar nu lăsa pe nimeni să-ți calce sufletul în picioare.”

A doua zi dimineață, mă întâlnesc cu vecina la lift.

— Maria, te rog frumos să o primești și azi pe Ilinca după școală. Am o ședință lungă și nu am cu cine s-o las.

— Doamnă Stanciu… încerc eu timid.

— Știu că pot conta pe tine! mă întrerupe ea zâmbind larg și apăsând butonul liftului.

Rămân cu vorbele nespuse și cu un nod în stomac. În blocul nostru vechi din cartierul Titan, toată lumea știe tot despre toți. Dacă refuz, ce va spune lumea? Că sunt o femeie rea? Că nu-mi pasă de copii?

La prânz, Ilinca e din nou la ușa mea. De data asta îi spun să intre și îi pun o farfurie cu mâncare pe masă fără să spun nimic. În timp ce ea mănâncă, eu stau pe scaunul din bucătărie și mă uit la telefon. Primesc un mesaj de la sora mea: „Maria, când mai vii pe la noi? Copiii te întreabă.”

Îmi dau seama că nu mai am timp nici pentru familia mea. Când a devenit viața mea despre a avea grijă de copiii altora?

Seara, după ce Ilinca pleacă acasă, mă hotărăsc să vorbesc cu doamna Stanciu. Îmi repet în minte ce vreau să-i spun: „Nu mai pot. Am nevoie de timp pentru mine.” Dar când sun la ușa ei, mă întâmpină cu același zâmbet larg și cu promisiuni vagi că situația e temporară.

— Maria dragă, știu că e greu, dar tu ești singura pe care mă pot baza! Toate celelalte vecine au copii mici sau sunt prea ocupate… Tu ai suflet mare!

Mă simt prinsă într-o capcană a propriei bunătăți. Dacă refuz acum, va spune tuturor că sunt egoistă. Dacă accept iar, nu se va schimba nimic.

În zilele următoare încerc să evit întâlnirile cu ea. Merg la cumpărături la alte ore, închid soneria când știu că Ilinca ar putea veni. Dar tot nu scap. Într-o după-amiază aud bătăi insistente la ușă.

— Doamnă Maria! Vă rog! Nu am unde să mă duc! strigă Ilinca din hol.

Deschid ușa și văd lacrimi în ochii ei. Nu pot s-o las afară. O las să intre și simt cum cedez din nou.

În acea seară primesc un telefon de la fratele meu din provincie:

— Maria, tu mereu ai fost cea care ajută pe toată lumea… Dar cine te ajută pe tine?

Cuvintele lui mă lovesc ca un pumn în stomac. Încep să plâng fără oprire. Îmi dau seama că am nevoie de ajutor ca să pot spune „nu”.

A doua zi merg la psihologul blocului — da, avem unul, pentru că prea mulți dintre noi suntem sufocați de problemele altora — și îi povestesc totul.

— Maria, îmi spune el calm, ajutorul nu e ajutor dacă devine obligație. Ai dreptul să-ți protejezi timpul și energia.

Îmi ia câteva zile să găsesc curajul necesar. Într-o dimineață bat la ușa doamnei Stanciu.

— Vreau să vorbim serios. Nu mai pot avea grijă de Ilinca zilnic. Am nevoie de timp pentru mine și pentru familia mea. Te rog să găsești altă soluție.

Se uită la mine șocată.

— Dar… Maria… Cum poți fi atât de rece?

— Nu sunt rece. Sunt doar obosită și vreau să trăiesc și pentru mine.

Închide ușa fără un cuvânt. În zilele următoare nu mă mai salută pe scară. Alte vecine mă privesc ciudat. Dar eu simt o ușurare imensă.

M-am eliberat din capcana propriei bunătăți. Poate că uneori trebuie să fim egoiști ca să ne putem păstra sufletul întreg.

Mă întreb acum: câți dintre noi trăim viețile altora din teamă să nu fim judecați? Și cât timp ne mai rămâne pentru noi?