Vecina tăcerii: Cum m-a salvat vecina mea, Lenuța, de singurătate

— Nu mai pot, Doamne, nu mai pot! am șoptit printre lacrimi, privind spre tavanul alb al sufrageriei. Era a treia zi la rând când nu vorbisem cu nimeni, iar pereții apartamentului parcă se strângeau în jurul meu. De când plecaseră copiii la muncă în străinătate — Maria în Italia, Radu în Germania — liniștea devenise apăsătoare, aproape sufocantă. Mă trezeam dimineața fără chef, fără scop, doar cu gândul la telefoanele rare și la promisiunile că „o să vină acasă la vară”.

Într-o după-amiază friguroasă de noiembrie, când vântul bătea crunt pe la geamuri, am auzit bătăi ușoare în ușă. M-am ridicat greu din fotoliu și am deschis. În fața mea stătea o femeie micuță, cu părul prins într-un coc dezordonat și ochii calzi ca pâinea abia scoasă din cuptor.

— Bună ziua! Sunt Lenuța, noua dumneavoastră vecină de la trei. Am făcut niște plăcinte cu brânză și m-am gândit să vă aduc și dumneavoastră. Să vă fie de bine!

Am rămas blocată o clipă. Nu-mi aminteam când primisem ultima dată o vizită fără motiv. Am luat farfuria cu mâini tremurânde și am invitat-o înăuntru.

— Vai, ce frumos miroase! am spus, încercând să ascund nodul din gât.

— Știți cum e… când ești nou undeva, vrei să cunoști lumea. Și eu sunt singură aici, copiii-s plecați la Cluj. Poate bem o cafea împreună?

Așa a început totul. Din acea zi, Lenuța a devenit raza mea de soare. În fiecare dimineață îmi bătea discret în perete — semnul nostru că e timpul pentru cafea. Vorbeam despre orice: despre vremurile când era greu să găsești zahăr, despre bărbații noștri care nu mai sunt, despre copiii care ne sună doar când au nevoie de bani sau sfaturi.

Într-o seară, după ce am povestit ore întregi despre tinerețile noastre, Lenuța m-a privit grav:

— Tu știi că nu e vina ta că au plecat? Că viața lor nu e viața ta? Nu te mai pedepsi atâta!

M-am uitat la ea cu ochii în lacrimi.

— Dar dacă nu m-am străduit destul? Dacă puteam face mai mult să-i țin aproape?

— Nu poți trăi pentru alții, dragă. Trebuie să trăiești și pentru tine.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să ies mai des din casă — la piață, la biserică, chiar și la ceaiurile organizate de asociația de locatari. Lenuța mă lua peste picior:

— Ia uite-o pe domnișoara! S-a dat pe socializare!

Râdeam împreună ca două fete de liceu. Încet-încet, am început să simt că viața mea nu s-a terminat odată cu plecarea copiilor. Ba chiar am început să gătesc din nou cu plăcere — făceam cozonaci împreună sau ne uitam la seriale vechi la televizor.

Dar nu totul era roz. Într-o zi, Maria m-a sunat plângând. Se certase cu soțul ei și voia să se întoarcă acasă. Am simțit cum vechea anxietate mă cuprinde din nou — dacă vine acasă, cum o voi ajuta? Dacă nu se va descurca aici? Am stat ore întregi cu telefonul la ureche, încercând să-i alin durerea.

După ce am închis, Lenuța a venit la mine cu două cești de ceai.

— Nu poți să-i rezolvi tu toate problemele, mi-a spus blând. Dar poți să fii aici pentru ea. Și pentru tine.

Am realizat atunci cât de mult mă schimbasem. Nu mai eram femeia care aștepta doar vești de la copii; eram femeia care putea oferi sprijin fără să se piardă pe sine.

Într-o duminică dimineață, când soarele bătea timid printre perdele, Lenuța mi-a spus:

— Știi ce cred eu? Că Dumnezeu ne-a pus una lângă alta ca să ne salvăm reciproc.

Am zâmbit și am simțit pentru prima dată după mult timp că nu mai sunt singură.

Acum, când privesc înapoi la lunile acelea grele, mă întreb: oare câți dintre noi trăim închiși în tăcerea apartamentelor noastre, așteptând ca cineva să bată la ușă? Oare cât de mult ne-ar schimba viața dacă am avea curajul să spunem „bună ziua” unui necunoscut?