Vecinul cel nou din sat ne-a dat viața peste cap. Cum îl prindem cu mâța-n sac?
— Maria, ai văzut ce se întâmplă la casa de peste drum? m-a întrebat tata într-o dimineață, în timp ce își turna cafeaua în ceașca veche, cu marginea ciobită. M-am uitat pe geam, încă somnoroasă, și am văzut pentru prima dată camionul acela prăfuit, cu numere de București, oprite în fața casei părăsite de ani de zile. Din el coborâse un bărbat la vreo patruzeci de ani, cu o privire ascuțită și mișcări grăbite. Nu l-am mai văzut niciodată pe aici.
— O fi vreun nepot de-al lui nea Ilie, am zis, încercând să-mi liniștesc inima care, fără să știu de ce, bătea mai tare decât de obicei. Dar tata a dat din cap, neîncrezător.
— Nu cred, fata tatii. Ilie n-avea pe nimeni, toți ai lui sunt plecați de mult. Cine știe ce-i cu ăsta…
Așa a început totul. Era început de aprilie, iar noi, ca în fiecare an, ne mutasem la țară, să prindem primăvara în grădină, să simțim pământul sub unghii și mirosul de iarbă proaspătă. Dar anul acesta, ceva era diferit. Casa de lângă noi, care fusese mereu pustie, cu obloanele trase și gardul căzut, prinsese viață. Sau, mai bine zis, o viață care nu ne dădea pace.
În primele zile, vecinul cel nou, care s-a prezentat drept Doru, părea prietenos. A venit cu o sticlă de vin și o cutie de prăjituri, spunând că vrea să se integreze în comunitate. Mama l-a poftit în curte, iar eu am stat pe margine, ascultându-l cum povestește că s-a săturat de oraș și vrea liniște, aer curat, să-și crească băiatul departe de nebunia Bucureștiului. Dar ceva în felul în care se uita la noi, la casă, la grădină, mi-a dat fiori. Era ca și cum evalua totul, ca un negustor care vrea să cumpere ceva la preț mic.
În următoarele săptămâni, Doru a început să facă tot felul de lucruri ciudate. A adus muncitori care lucrau noaptea, cu lanterne, săpând gropi în curte. Apoi, într-o dimineață, am găsit gardul nostru rupt, iar găinile dispărute. Tata a mers la el să-l întrebe dacă nu a văzut ceva, dar Doru a ridicat din umeri, cu un zâmbet fals:
— Nu știu, dom’ Vasile, poate vreo vulpe. Să știți că pe aici sunt multe animale sălbatice.
Dar tata nu era prost. A început să-l urmărească discret, iar într-o seară, când Doru a plecat la oraș, tata a intrat în curtea lui și a găsit, ascunse după șopron, câteva dintre găinile noastre, încă vii, dar speriate. Când i-am spus mamei, a început să plângă:
— Ce fel de om e ăsta, Maria? Cum să furi de la vecini? Ce ne facem?
Eu nu mai puteam dormi noaptea. Mă gândeam la băiatul lui Doru, un copil de vreo zece ani, cu ochii triști, care nu vorbea cu nimeni. Îl vedeam uneori stând pe bancă, privind spre casa noastră, ca și cum ar fi vrut să ne spună ceva, dar nu avea curaj.
Într-o zi, am prins curaj și m-am dus la el. L-am întrebat dacă îi place la țară, dacă îi e dor de prietenii lui din București. A ridicat din umeri și a spus încet:
— Tata zice că aici putem face ce vrem. Că nimeni nu ne cunoaște.
M-am cutremurat. Ce voia să spună cu asta? Am început să fiu atentă la tot ce se întâmplă. Am observat că Doru primea des vizite de la tot felul de oameni dubioși, cu mașini scumpe, care nu stăteau niciodată mai mult de o oră. Într-o noapte, am văzut cum descarcă saci mari din portbagaj și îi duc în pivniță. Am încercat să-i spun tatei, dar el mi-a zis să nu ne băgăm, că nu știm cu cine avem de-a face.
Dar nu puteam să stau deoparte. Într-o sâmbătă, când Doru era plecat, am intrat pe furiș în curtea lui, împreună cu prietena mea, Ioana. Am găsit în șopron cutii cu țigări fără timbru, sticle de alcool și chiar niște pachete cu bani. Am făcut poze cu telefonul și le-am arătat tatei. S-a înfuriat:
— Ăsta nu-i om cinstit! Trebuie să facem ceva!
Dar ce puteam face? Să mergem la poliție? În sat, toți se temeau de Doru, care deja își făcuse prieteni printre cei mai gălăgioși bărbați de la crâșmă. Când am încercat să vorbim cu primarul, ne-a spus să nu ne băgăm, că „nu vrem scandal în sat”.
Tensiunea a crescut. Într-o noapte, cineva a spart geamul de la bucătărie. Am găsit pe masă un bilet: „Nu vă băgați unde nu vă fierbe oala.” Mama a început să se roage, iar tata a dormit cu toporul lângă pat. Eu nu mai aveam liniște. Mă simțeam prinsă într-un coșmar din care nu puteam să ies.
Într-o zi, băiatul lui Doru a venit la mine, cu ochii în lacrimi:
— Te rog, ajută-mă. Tata mă pune să mint, să spun că nu am văzut nimic. Dar eu știu că face lucruri rele. Mi-e frică.
Atunci am știut că nu mai pot tăcea. Am sunat la poliție, am trimis pozele, am povestit tot ce știam. Au venit după două zile, au percheziționat casa și au găsit tot ce bănuiam. Doru a fost arestat, iar băiatul lui a fost luat de Protecția Copilului. Satul a răsuflat ușurat, dar liniștea nu s-a întors imediat. Oamenii vorbeau pe la colțuri, unii mă priveau cu admirație, alții cu teamă, ca și cum aș fi adus necazul peste ei.
Acum, când privesc casa de peste drum, încă pustie, mă întreb: oare câți oameni ca Doru se ascund printre noi, sub masca liniștii rurale? Și dacă nu aveam curajul să spun adevărul, câte alte familii ar fi suferit? Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi avut curajul să vă ridicați împotriva răului, chiar dacă toți ceilalți vă spuneau să tăceți?