Viața începe după cincizeci de ani: O întâlnire care mi-a schimbat destinul

— Mamă, tu chiar ai înnebunit? — vocea Ioanei, fiica mea, a tăiat liniștea din bucătărie ca un cuțit. Stătea cu mâinile încrucișate, sprijinită de tocul ușii, privindu-mă de parcă tocmai mă întorsesem de pe Lună. — Să ieși la cină cu un bărbat pe care nu l-ai mai văzut de treizeci de ani? Și nici măcar nu l-ai anunțat pe tata!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, dar nu de rușine, ci de o emoție pe care nu o mai trăisem de mult. Mă uitam la Ioana și nu știam dacă să râd sau să plâng. Într-adevăr, poate că părea o nebunie. Dar în acea seară, când am ieșit din casă, nu am mai fost femeia care se temea să trăiască. Am fost femeia care, după cincizeci de ani, a decis să-și asculte inima.

Totul a început cu un mesaj banal pe Facebook. „Bună, Maria, îți mai amintești de mine? Sunt Viorel, colegul tău din liceu.” Am zâmbit când am citit, amintindu-mi de băiatul timid cu ochi verzi care mă ajuta la matematică. Nu ne-am mai văzut de la banchetul de absolvire, când fiecare a plecat pe drumul lui. Eu m-am măritat cu Mihai, am făcut o fată, am muncit, am uitat de mine. Viorel a plecat la București, a făcut carieră, s-a însurat, a divorțat. Viața ne-a dus în direcții diferite, dar, iată, după atâția ani, ne intersectam din nou.

— Hai să bem o cafea, să povestim, mi-a scris. Nu știu ce m-a apucat, dar am acceptat. Poate pentru că, de când a murit mama, simțeam că viața mea se scurge printre degete, că nu mai am timp să aștept. Poate pentru că Mihai era tot mai absent, prins în problemele lui, iar Ioana era mereu pe fugă, cu facultatea și prietenii ei. Mă simțeam invizibilă, ca o umbră în propria casă.

Când l-am văzut pe Viorel în cafenea, am simțit că mă întorc în timp. Avea părul grizonat, dar ochii îi erau la fel de vii. Am râs, am povestit, am plâns. Mi-a spus că a trecut printr-un divorț urât, că fiul lui nu-i mai vorbește, că se simte singur. I-am spus și eu despre viața mea, despre cum mă simt uneori ca o mobilă veche, uitată într-un colț. Ne-am privit și am știut că nu suntem singuri în suferința noastră.

— Maria, știi ce mi-a lipsit cel mai mult în toți anii ăștia? Să pot vorbi cu cineva fără să fiu judecat. Să pot fi eu, fără măști. — vocea lui era caldă, sinceră. Am simțit cum mi se înmoaie inima. Am stat până târziu, am râs de prostiile din liceu, am povestit despre copii, despre visele pe care le-am îngropat. Când am ieșit din cafenea, ploua mărunt. Viorel m-a condus până la mașină și, pentru o clipă, m-a ținut de mână. Am simțit un fior, ca la douăzeci de ani.

Când am ajuns acasă, Ioana mă aștepta. Mihai era la televizor, nici nu s-a uitat la mine. Ioana, însă, a început să mă ia la întrebări. — Mamă, nu înțelegi că nu poți să te comporți ca o adolescentă? Ce-ar zice lumea dacă ar afla? Ce-ar zice tata?

M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng. Nu de rușine, ci de frustrare. De ce, după atâția ani de sacrificii, nu am voie să fiu fericită? De ce trebuie să trăiesc după regulile altora? Am adormit cu ochii în lacrimi, dar dimineața m-am trezit cu o hotărâre nouă. Am început să vorbesc mai des cu Viorel, să ies la plimbare, să mă îmbrac frumos, să mă machiez. Mihai nu a observat nimic. Ioana mă privea cu suspiciune, dar nu mai spunea nimic.

Într-o seară, Viorel m-a invitat la cină. Am ezitat, dar am acceptat. Am ales o rochie pe care nu o mai purtasem de ani de zile. Când m-am privit în oglindă, nu m-am recunoscut. Era acolo o femeie care încă mai avea vise, care încă mai putea să iubească. La restaurant, Viorel mi-a adus flori. Am râs, am dansat, am vorbit despre tot și nimic. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit vie.

Când am ajuns acasă, Ioana era în bucătărie. — Mamă, tu chiar ai înnebunit? — a repetat, de data asta cu lacrimi în ochi. — Nu vreau să te pierd, dar nu înțeleg ce se întâmplă cu tine. Nu ești tu.

Am luat-o de mână și i-am spus: — Ba da, Ioana, tocmai că acum sunt eu. Ani de zile am trăit pentru voi, am uitat de mine. Acum vreau să trăiesc și pentru mine. Nu vreau să fug de responsabilități, dar nici nu vreau să mor cu zilele, uitată într-un colț.

A plâns, m-a îmbrățișat și mi-a spus că îi e teamă să nu sufăr. I-am promis că voi fi atentă, că nu mă arunc cu capul înainte. Dar în sufletul meu știam că, orice ar fi, nu mai pot da înapoi. Viorel mi-a redat curajul să mă privesc în oglindă și să-mi spun că merit să fiu fericită.

Au urmat luni de frământări, de discuții cu Mihai, de certuri și împăcări cu Ioana. Mihai a aflat, a urlat, a plâns, a încercat să mă facă să renunț. Dar eu nu am mai putut. Am înțeles că viața nu se termină la cincizeci de ani, că nu trebuie să mă sacrific la nesfârșit. Am început să merg la teatru, la expoziții, să citesc, să ies cu prietenele. Viorel a rămas un prieten drag, un om care m-a ajutat să mă regăsesc. Nu știu dacă va fi mai mult, dar știu că nu mai sunt femeia care se temea să trăiască.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: câte femei ca mine trăiesc în umbră, de frica judecății celor din jur? Câte dintre noi uităm să ne mai ascultăm inima? Poate că nu e niciodată prea târziu să începi să trăiești cu adevărat. Voi ce ați face în locul meu? Ați avea curajul să vă urmați inima, chiar dacă toți ceilalți vă spun că ați înnebunit?