Viața începe după cincizeci: Povestea Anei din Ploiești

— Ana, nu poți să faci asta! Ai cincizeci și doi de ani, nu mai ești o adolescentă! Vocea fiicei mele, Ioana, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la mâinile mele tremurânde, încercând să găsesc un răspuns care să nu doară. Dar cum să-i explic că, pentru prima dată după atâția ani, simțeam că trăiesc?

Totul a început într-o zi de noiembrie, când ploaia bătea cu furie în geamurile blocului nostru din Ploiești. Eram singură acasă, soțul meu, Doru, era la serviciu, iar copiii plecați de mult la casele lor. Mă uitam la pozele vechi din album și mă întrebam unde s-a dus fata aceea cu ochi visători și păr despletit. Telefonul a sunat brusc. Pe ecran apărea un nume pe care nu-l mai văzusem de decenii: Victor Popescu.

— Ana? Tu ești? Nu-mi vine să cred! Am găsit numărul tău pe Facebook. Ce mai faci?

Vocea lui Victor era aceeași ca în liceu: caldă, jucăușă, plină de viață. Am simțit cum inima îmi bate nebunește. Am vorbit ore întregi despre trecut, despre profesori, despre visele pe care le aveam cândva. Mi-a spus că s-a întors în țară după douăzeci de ani petrecuți în Italia și că ar vrea să ne vedem.

Nu știu ce m-a apucat. Poate dorul de altceva, poate nevoia de a mă simți din nou văzută. Am acceptat. Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centru. Victor era schimbat — părul grizonat, riduri la colțul ochilor — dar zâmbetul lui era același. Am râs ca doi copii și am uitat pentru câteva ore de tot ce mă apăsa.

Când am ajuns acasă, Doru m-a privit suspicios.

— Unde ai fost până la ora asta?

— M-am întâlnit cu un vechi coleg de liceu, am spus încercând să par calmă.

A urmat o tăcere grea. În zilele următoare, Doru a devenit tot mai distant. Nu mai vorbeam decât despre facturi și problemele casei. Copiii mă sunau doar să mă întrebe dacă am plătit întreținerea sau dacă am nevoie de ceva de la supermarket.

Victor însă mă suna aproape zilnic. Îmi povestea despre viața lui din Italia, despre cum a pierdut totul într-un divorț urât și cum a avut curajul să o ia de la capăt. M-a întrebat ce-mi doresc cu adevărat. Nu știam ce să-i răspund.

Într-o seară, după o ceartă cu Doru — care îmi reproșa că nu mai sunt femeia de altădată — am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. M-am întrebat când am încetat să mai fiu eu însămi. Când am devenit doar „soția lui Doru” sau „mama Ioanei și a lui Vlad”.

A doua zi i-am spus lui Victor că vreau să ne vedem din nou. Am mers împreună la munte, la Sinaia. Am urcat pe poteci ude și am râs ca doi adolescenți. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit liberă.

Când am ajuns acasă, Ioana mă aștepta nervoasă.

— Mama, ce faci? Toată lumea vorbește! Tata e distrus! Cum poți să-l umilești așa?

Am simțit cum mă sufoc. Toată viața am trăit pentru ceilalți: pentru părinți, pentru soț, pentru copii. Dar eu? Eu unde eram?

— Ioana, am nevoie să fiu fericită. Nu vreau să mor cu regrete.

— Fericirea ta ne distruge familia! mi-a strigat ea printre lacrimi.

Am încercat să-i explic că nu vreau să fug cu Victor în lume, că nu vreau să distrug nimic. Vreau doar să-mi dau voie să simt din nou bucurie, să mă redescopăr.

Doru nu mi-a vorbit două săptămâni. Vlad mi-a trimis un mesaj sec: „Sper că știi ce faci.”

Victor m-a încurajat să merg la terapie. Am început timid, rușinată că la vârsta mea caut răspunsuri pe care ar fi trebuit să le știu deja. Dar psiholoaga m-a privit blând:

— Ana, nu e niciodată prea târziu să te alegi pe tine.

Am început să pictez din nou, așa cum făceam în tinerețe. Am mers la cursuri de dans pentru seniori și am cunoscut oameni care treceau prin aceleași frământări ca mine.

Familia mea s-a împărțit: unii m-au condamnat, alții m-au susținut în taină. Vecinele șușoteau pe la colțuri. Dar eu simțeam că respir din nou.

După câteva luni, Doru a venit într-o seară la mine în cameră.

— Ana… poate că și eu am greșit. Poate că ne-am pierdut pe drum amândoi.

L-am privit lung și am simțit o liniște ciudată. Poate nu vom mai fi niciodată ca înainte. Dar poate nici nu trebuie.

Astăzi am cincizeci și trei de ani și încă învăț cine sunt. Victor a rămas un prieten drag; nu știu dacă vom fi vreodată mai mult de atât. Dar știu sigur că viața nu se termină după cincizeci.

Mă întreb adesea: câți dintre noi au curajul să-și asculte inima când toată lumea le spune să tacă? Voi ce ați face dacă ați avea șansa unui nou început?