Vizita neașteptată care mi-a zguduit familia

— Ce caută Emil aici? a întrebat Irina, cu vocea tremurândă, în timp ce eu încercam să-mi ascund surprinderea și, poate, puțina vinovăție. Unchiul Emil, fratele mamei mele, stătea în hol cu valiza lui veche, zâmbind larg, de parcă ar fi adus cu el toată bucuria lumii.

— Am venit să vă văd, dragilor! Nu-i așa că v-am lipsit? a spus el, fără să observe răceala din vocea Irinei.

În acel moment, am simțit cum inima mi se strânge. Știam că Irina nu-l suportă pe Emil. De fiecare dată când venea, casa noastră se transforma într-un haos: glumele lui nepotrivite, obiceiul de a fuma pe ascuns în balcon, poveștile interminabile despre tinerețea lui zbuciumată. Dar era unchiul meu și nu puteam să-l dau afară.

— Nu ne-ai dat niciun telefon înainte, Emil… am încercat eu să spun, dar el deja se descălța și își punea papucii de casă.

Irina a plecat fără un cuvânt spre bucătărie. Am auzit-o trântind ușa frigiderului și știam că urmează o discuție lungă și grea. M-am dus după ea, lăsându-l pe Emil să-și admire tablourile din sufragerie.

— Nu pot să cred că iar ai făcut asta! mi-a șoptit printre dinți. Mereu lași familia ta să intre peste noi ca și cum casa asta ar fi doar a ta!

— Irina, nu am știut că vine! Nici nu m-a sunat…

— Dar nici nu-i spui vreodată să nu mai vină neanunțat! Mereu te ascunzi după scuze!

Avea dreptate. De fiecare dată când apărea cineva din familia mea pe neașteptate, mă simțeam prins la mijloc. Îmi iubeam soția, dar nu puteam să-mi rănesc rudele. Și totuși, de fiecare dată, Irina era cea care trebuia să gătească în plus, să facă ordine după Emil și să suporte glumele lui.

Seara aceea a fost un coșmar. Emil a povestit ore întregi despre cum a fost dat afară din serviciu pentru că „nu s-a lăsat călcat în picioare”, despre iubirile lui pierdute și despre cât de greu e să fii singur la bătrânețe. Irina abia dacă a scos două vorbe la masă. Când Emil s-a retras în camera de oaspeți, Irina mi-a spus:

— Eu nu mai pot. Data viitoare când cineva vine neanunțat, plec eu de acasă.

Am încercat să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi.

— Nu mă mai simt acasă aici, Vlad. Parcă tot timpul trebuie să fiu gazda perfectă pentru toți ai tăi. Dar eu? Eu când mai contez?

M-am simțit mic și neputincios. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la copilăria mea, la serile când mama gătea pentru toți musafirii nepoftiți ai tatălui meu și la cât de obosită era mereu. Oare așa ajunsesem și eu? Să cer mereu sacrificii de la femeia pe care o iubeam?

A doua zi dimineață, Irina a plecat devreme la serviciu fără să mă salute. Emil a rămas încă două zile, timp în care am încercat să țin atmosfera cât mai relaxată. Dar tăcerea dintre mine și Irina era tot mai apăsătoare.

După ce Emil a plecat, am găsit-o pe Irina plângând în dormitor.

— Iartă-mă… am șoptit eu.

— Nu e vorba doar de Emil. E vorba de noi doi. De fiecare dată când vine cineva din familia ta, eu devin invizibilă. Nu mă întrebi niciodată dacă sunt pregătită sau dacă vreau să-i primesc. Tu decizi pentru amândoi.

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. Avea dreptate. Niciodată nu-i cerusem părerea cu adevărat.

— Ce vrei să fac? am întrebat-o disperat.

— Să mă asculți. Să-mi spui că suntem o echipă și că deciziile astea le luăm împreună.

Am promis că data viitoare voi fi mai atent. Că voi pune limite cu familia mea și că voi avea curajul să spun „nu” atunci când e prea mult pentru noi.

Au trecut câteva luni de atunci. Relația noastră s-a schimbat: vorbim mai mult despre ce simțim, ne consultăm înainte să luăm decizii legate de familie sau prieteni. Dar rana aceea încă există undeva adânc.

Mă întreb uneori: cât de greu e să găsești echilibrul între familie și partener? Oare câți dintre noi au trecut prin asta și au reușit să repare ce s-a rupt? Voi cum ați proceda dacă ați fi în locul meu?