Vocea care a spart tăcerea: Povestea Anei de la Liceul Eminescu

— Ana, iar ai uitat să-ți iei pachetul! — vocea mamei răsună din bucătărie, dar eu deja trântesc ușa, cu ghiozdanul greu pe un umăr și inima și mai grea în piept. Nu mai contează micul dejun. Oricum, la Liceul Eminescu, nimeni nu m-ar observa dacă aș dispărea o zi întreagă.

Pe coridorul lung, cu pereți tapetați cu diplome și fotografii cu olimpici, mă strecor printre grupuri gălăgioase. Râsete, parfumuri scumpe, telefoane de ultimă generație. Eu? Un pulover vechi, o pereche de blugi uzați și adidași fără marcă. Mă simt ca o pată pe o pânză albă.

— Vezi să nu te împiedici, Ana! — râde Roxana, regina clasei, cu părul ei perfect și unghiile făcute la salon. Prietenele ei chicotesc, iar eu îmi cobor privirea. Nu răspund. Nu mai răspund de mult. M-am obișnuit cu etichetele: săraca, ciudata, fata care nu iese cu nimeni, care nu are Instagram.

La Eminescu, contează cine ești, ce mașină te aduce la școală, ce haine porți. Tata a plecat când aveam zece ani, iar mama abia reușește să plătească chiria și să-mi cumpere manuale. Niciodată nu am avut bani de excursii, nici de afterschool, nici de haine noi. Și, deși învăț bine, nu sunt niciodată destul de bună pentru ei.

În pauză, mă așez la masa din colț, cu cartea deschisă, dar nu citesc. Ascult. Fetele vorbesc despre vacanțe la mare, despre petreceri la cluburi unde eu nici nu aș îndrăzni să intru. Băieții râd zgomotos, aruncând priviri spre mine. Știu că urmează ceva.

— Ana, ai auzit de concursul de talente? — mă întreabă Vlad, băiatul cu ochi verzi, mereu ironic. — Poate te înscrii, să ne arăți cum citești tu poezii plictisitoare!

Râsete. Mă înroșesc, dar nu spun nimic. Adevărul e că, de când eram mică, cântam în fața oglinzii, cu peria de păr pe post de microfon. Dar aici, la Eminescu, nu ai voie să visezi. Nu ai voie să fii altfel.

Acasă, mama mă găsește plângând. — Ana, nu-i lăsa să te doboare. Tu ai ceva ce ei nu vor avea niciodată: suflet. Și vocea ta… vocea ta e darul tău. Înscrie-te la concurs, măcar o dată să fii tu însăți!

Mă gândesc toată noaptea. Ce-ar fi dacă…?

A doua zi, mă înscriu. Când văd lista, Roxana aproape că izbucnește de râs: — Serios, Ana? Tu? O să ne faci să plângem… de râs!

Zilele trec greu. Repet în fiecare seară, în șoaptă, ca să nu mă audă vecinii. Mama mă ascultă din bucătărie, cu ochii umezi. — Ești minunată, Ana, îmi spune. Dar eu nu cred. Îmi tremură mâinile, îmi tremură sufletul.

Ziua concursului. Sala de festivități e plină. Luminile mă orbesc. Îi văd pe toți: Roxana, Vlad, profesorii, chiar și mama, ascunsă undeva în spate. Inima îmi bate atât de tare, încât cred că o aud și ei.

— Următoarea concurentă: Ana Popescu, clasa a X-a! — vocea directoarei răsună, iar sala se umple de murmure.

Urc pe scenă. Microfonul e rece. Mă uit la public. Râsete, șoapte, telefoane ridicate. Îmi amintesc de tata, de serile când cântam împreună, de mama care mă ținea de mână. Inspir adânc.

Primul vers îmi iese șoptit. Apoi, ceva se schimbă. Vocea mea crește, umple sala, acoperă râsetele. Cânt despre dor, despre pierdere, despre speranță. Despre mine. Pentru prima dată, nu mai sunt invizibilă. Pentru prima dată, toți mă ascultă.

Când termin, e liniște. O liniște grea, ca o promisiune. Apoi, cineva aplaudă. Mama. Apoi, încet, tot mai mulți. Chiar și Roxana, cu un zâmbet strâmb. Vlad mă privește altfel, fără ironie.

Nu câștig concursul. Premiul merge la fiul unui sponsor. Dar, pentru mine, nu mai contează. A doua zi, pe coridor, lumea mă privește altfel. Unii mă salută. Alții mă întreabă dacă mai cânt. Roxana nu mai râde. Vlad mă invită la o cafea.

Acasă, mama mă strânge în brațe. — Vezi, Ana? Ai spart tăcerea. Ai arătat cine ești.

Dar mă întreb: poate un singur moment să schimbe totul? Sau, de fapt, schimbarea începe atunci când ai curajul să fii tu însuți, chiar și atunci când toți ceilalți te vor altfel?

Poate voi, cei care citiți, aveți răspunsul. Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?