„Voi oricum nu aveți copii, răsfățați-i pe ai mei!” – Povestea unei cumnate care a vrut să-mi dicteze viața

— Voi oricum nu aveți copii, răsfățați-i pe ai mei!
Cuvintele cumnatei mele, Irina, au căzut ca un trăsnet peste masa de duminică, unde ne strânsesem cu toții, ca de obicei, la mama-soacră acasă. Am simțit cum mi se strânge stomacul, iar privirea tuturor s-a oprit asupra mea. Soțul meu, Radu, a încercat să schimbe subiectul, dar Irina nu s-a lăsat:
— Serios, Adina, tu și Radu aveți timp, bani, libertate. Eu mă chinui cu doi copii mici, nu văd de capul meu, iar voi veniți mereu cu mâna goală. Măcar niște dulciuri, niște jucării, ceva…
Am rămas fără cuvinte. Nu era prima dată când Irina făcea aluzii la faptul că nu avem copii, dar niciodată nu fusese atât de directă. M-am simțit mică, vinovată, de parcă lipsa unui copil ar fi fost o rușine, o vină pe care trebuia să o ispășesc răsfățând copiii altcuiva.

După acea zi, nimic nu a mai fost la fel. Irina a început să-mi trimită mesaje cu lista de dorințe a copiilor ei: „Luca vrea un Lego nou, Maria visează la o păpușă Barbie. Poți să le iei tu, că eu nu am bani luna asta?” La început, am cedat. Am cumpărat jucării, am dus copiii la film, am făcut prăjituri pentru ei. Îmi spuneam că așa e normal, că suntem familie, că poate așa o să mă simt și eu mai aproape de ideea de a avea copii.

Dar, cu fiecare gest, simțeam cum mă pierd pe mine. Radu nu părea să observe. Pentru el, era mai simplu să accepte, să nu se certe cu sora lui. „Lasă, Adina, nu te costa mare lucru. Sunt copiii surorii mele, ce mare lucru?” Dar pentru mine era. Fiecare jucărie cumpărată era o rană, fiecare ieșire cu copiii Irinei era o amintire a golului din viața mea, a încercărilor eșuate, a testelor negative, a lacrimilor vărsate în baie, departe de ochii tuturor.

Într-o seară, după ce am petrecut trei ore cu Luca și Maria la mall, m-am prăbușit pe canapea și am început să plâng. Radu a venit lângă mine, nedumerit:
— Ce ai, Adina? Ce s-a întâmplat?
— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fiu mătușa perfectă, să le cumpăr tot ce vor, să mă prefac că nu mă doare. Nu sunt mama lor! Nu sunt nici măcar mama mea!
Radu a tăcut. Pentru prima dată, a văzut cât de mult mă apasă situația. Dar a doua zi, Irina a sunat din nou:
— Adina, sâmbătă poți să stai cu copiii? Am o programare la coafor și nu am cu cine să-i las. Știi că tu ești preferata lor!
Am simțit cum mă sufoc. Am vrut să spun „nu”, dar vocea mi-a tremurat:
— Irina, nu pot. Am și eu planuri.
— Ce planuri? Voi nu aveți copii, ce puteți avea așa important?
M-am blocat. M-am simțit din nou vinovată, ca și cum viața mea nu avea valoare fără copii, ca și cum timpul meu era la dispoziția altora doar pentru că nu eram mamă.

În săptămânile care au urmat, Irina a început să mă evite. La mesele de familie, abia dacă mă saluta. Copiii ei nu mai veneau la mine în brațe, nu mă mai strigau „mătușa Adina”. Mama-soacră mă privea cu reproș, iar Radu era prins la mijloc, încercând să împace pe toată lumea.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Radu, am izbucnit:
— De ce trebuie să fiu eu mereu cea care cedează? De ce trebuie să mă simt vinovată pentru ceva ce nu pot controla? Nu e vina mea că nu avem copii! Și nu e datoria mea să răsfăț copiii altcuiva!
Radu a oftat:
— Știu, Adina. Dar e greu… E greu să-i spun Irinei nu, e greu să nu mă simt dator față de ea. E sora mea, a trecut prin multe…
— Și eu am trecut prin multe! Dar nimeni nu mă întreabă pe mine cum mă simt!

Am început să mă retrag. Am refuzat invitațiile la mesele de familie, am evitat să răspund la mesajele Irinei. M-am simțit singură, dar și eliberată. Pentru prima dată, am pus limite. Pentru prima dată, am spus „nu” fără să mă simt vinovată.

Într-o zi, Irina a venit la mine acasă, fără să anunțe. Era nervoasă:
— Ce ai cu mine? De ce nu mai vrei să ajuți? Ce ți-am făcut?
Am inspirat adânc și i-am spus tot ce aveam pe suflet:
— Irina, nu e despre tine. E despre mine. Despre cât de greu mi-e să văd copii fericiți când eu nu pot avea unul. Despre cât de mult mă doare fiecare rugăminte a ta, fiecare aluzie. Nu pot să fiu mama copiilor tăi, nu pot să fiu mătușa perfectă doar pentru că nu am copii. Am și eu dreptul la viața mea, la timpul meu, la liniștea mea.
Irina a tăcut. Pentru prima dată, am văzut-o vulnerabilă. A început să plângă:
— Nu mi-am dat seama… Am fost egoistă. Am crezut că te ajut dacă te implic, că poate așa o să-ți fie mai ușor…
Am plâns amândouă. Pentru prima dată, am vorbit deschis, fără reproșuri, fără așteptări. Am înțeles că fiecare are durerea lui, că fiecare își poartă crucea în felul lui.

De atunci, lucrurile s-au schimbat. Nu radical, nu peste noapte, dar am învățat să spun „nu” fără să mă simt vinovată. Am învățat să-mi apăr limitele, să-mi respect suferința, să nu mă mai las definită de așteptările altora.

Mă întreb uneori: oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin, doar ca să nu-i supărăm pe ceilalți? Oare cât de mult ne pierdem pe noi înșine încercând să fim pe placul tuturor? Voi ați avut curajul să spuneți „nu” atunci când toți așteptau să spuneți „da”?