„Vrei să vinzi casa, mamă?” – Povestea unei mame între trecut și viitor

— Mamă, trebuie să vorbim serios. Nu mai putem amâna.

Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, peste zgomotul ploii care bătea în geamuri. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se oprea pe fața ei, atât de hotărâtă și totuși atât de străină în acel moment. Nu era prima dată când discuția asta plutea între noi, dar niciodată nu fusese rostită atât de clar.

— Ce s-a întâmplat, Irina? Am simțit cum mi se strânge inima, ca atunci când a plecat prima dată la facultate, lăsându-mă singură cu pereții reci ai casei.

— Eu și Vlad… nu mai putem sta cu chirie. Prețurile au explodat, nu ne permitem un avans pentru apartament. Și… știi și tu că tu nu mai folosești toată casa asta. Poate ar fi timpul să o vinzi.

Cuvintele ei au căzut ca o sentință. Am simțit cum tot aerul din cameră se îngustează, cum pereții se apropie amenințător. Casa asta nu era doar niște cărămizi și lemn. Era locul unde am râs, unde am plâns, unde l-am pierdut pe tatăl Irinei într-o noapte de iarnă, când inima lui a cedat fără avertisment. Era locul unde am învățat să fiu mamă și unde am rămas femeie singură.

— Irina, nu pot… Nu încă. Aici e tot ce am.

Ea a oftat, aplecându-se peste masă:

— Mamă, gândește-te la noi! Avem nevoie de ajutorul tău. Nu cerem mult. Doar să ne dai șansa să avem un început.

M-am ridicat brusc, simțind cum lacrimile îmi ard ochii. Am ieșit pe hol, unde tablourile vechi atârnau strâmb pe pereți. Am atins cu degetele rama pozei de la nunta mea cu Mihai. Zâmbeam amândoi larg, tineri și plini de speranță. Unde s-au dus toate astea?

Seara aceea a trecut greu. Irina a plecat supărată, iar eu am rămas singură cu gândurile mele. M-am plimbat prin fiecare cameră, atingând mobila veche, covorul persan pe care l-am cumpărat din primul salariu, peretele din sufragerie unde Irina își măsura înălțimea în fiecare an.

A doua zi dimineață, sora mea, Maria, m-a sunat:

— Ce ai pățit? Irina mi-a spus că ai avut o ceartă urâtă.

— Vrea să vând casa… să-i dau banii pentru avans la apartament.

Maria a tăcut o clipă.

— Știi că nu e ușor pentru ei. Dar nici pentru tine nu e ușor să renunți la tot ce ai construit.

— Nu vreau să fiu egoistă… dar simt că dacă vând casa asta, pierd tot ce sunt.

Maria a oftat:

— Poate că uneori trebuie să lăsăm trecutul să plece ca să facem loc viitorului.

Am închis telefonul și m-am prăbușit pe canapea. Gândurile nu-mi dădeau pace: dacă nu-i ajut, sunt o mamă rea? Dacă vând casa, ce-mi mai rămâne mie?

În zilele următoare, Irina a venit din nou cu Vlad. El stătea stingher la ușă, evitându-mi privirea.

— Doamnă Elena… știu că e greu. Dar vă promitem că nu vom uita niciodată ce ați făcut pentru noi.

Am simțit un nod în gât. Vlad era un băiat bun, dar niciodată nu l-am simțit parte din familie cu adevărat. Poate pentru că după moartea lui Mihai am ridicat ziduri prea groase în jurul inimii mele.

— Și dacă vând casa… unde mă duc eu?

Irina a zâmbit forțat:

— Poți sta la noi până găsești ceva mai mic… sau poate te muți la Maria în Ploiești. Oricum ești singură aici.

Singură. Cuvântul ăsta m-a lovit ca un pumn în stomac. Da, eram singură. Dar aici eram acasă.

În noaptea aceea am visat-o pe mama mea. Stătea în grădină și culegea roșii coapte, zâmbind larg:

— Casa nu e doar ziduri, Elena. E acolo unde iubești și ești iubită.

M-am trezit plângând. Am privit pe geam la cireșul din curte – același cireș sub care Irina își făcea temele vara și sub care Mihai îmi aducea cafeaua dimineața.

A doua zi am chemat-o pe Irina la o cafea.

— Uite cum facem… O să pun casa la vânzare. Dar vreau să știi ceva: nu fac asta pentru că vreau, ci pentru că vă iubesc. Și sper ca într-o zi să înțelegi cât doare să renunți la tot ce ai fost pentru ca tu să poți merge mai departe.

Irina m-a privit lung și pentru prima dată am văzut lacrimi în ochii ei.

— Mamă… îmi pare rău că te pun în situația asta. Dar promit că n-o să uit niciodată ce ai făcut pentru mine.

Am îmbrățișat-o strâns și am simțit cum o parte din mine se rupe definitiv.

Au trecut luni până când casa s-a vândut. În ziua mutării am stat pe prag și am privit încă o dată fiecare colț: bucătăria unde făceam cozonaci de Crăciun, camera Irinei plină de postere colorate, grădina cu trandafiri plantați de Mihai…

Acum stau într-un apartament mic, cu vedere spre un parc aglomerat. Viața merge înainte, dar uneori mă întreb: oare sacrificiul meu chiar va aduce fericire copilului meu? Sau doar am rupt o legătură care nu se va mai reface niciodată?

Poate că acasă nu e un loc – ci oamenii pe care îi iubim și amintirile pe care le purtăm cu noi oriunde mergem. Dar oare cât putem duce fără să ne pierdem pe noi înșine?