Weekenduri fără răgaz: Când soacra devine stăpâna vieții mele

— Nu așa se face sarmaua, Ilinca! Ai pus prea mult orez, iar varza nu e destul de acră. Nu știu cum îl suporți pe Radu cu mâncarea asta, a bombănit Viorica, soacra mea, în timp ce-mi smulgea lingura din mână. Era sâmbătă dimineața, iar bucătăria noastră mică din Pitești devenise, ca de obicei, câmpul nostru de bătălie. Mirosea a ceapă călită și a tensiune.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am uitat la Radu, care stătea la masă cu capul plecat, prefăcându-se absorbit de ecranul telefonului. Știa că orice ar fi spus ar fi aprins și mai tare scânteia dintre mine și mama lui. De trei ani, de când ne-am mutat împreună după ce tata-socru s-a stins, weekendurile noastre nu mai erau ale noastre. Viorica venea vineri seara cu două sacoșe pline și o listă nesfârșită de reproșuri.

— Las-o, mamă, poate îi place lui Radu așa… am încercat să spun cu o voce slabă.

— Nu-i place! Îl cunosc eu mai bine decât tine! a tăiat-o scurt Viorica. Și-apoi, cine gătește așa ceva pentru bărbatul ei? Pe vremea mea…

M-am oprit din orice mișcare. Pe vremea ei… De câte ori nu auzisem povestea asta? Cum ea făcea totul perfect, cum casa era lună, cum Radu nu ridica un deget pentru că „bărbatul nu-i făcut să spele vase”.

Am simțit lacrimile cum îmi ard ochii, dar m-am abținut. Nu voiam să-i dau satisfacția să mă vadă slabă. Am ieșit pe balcon sub pretextul că trebuie să aerisesc. Am tras aer adânc în piept și am privit spre blocurile gri din jur. M-am întrebat: oare câte femei ca mine stau acum pe balcon, încercând să-și adune puterile după o ceartă cu soacra?

Când m-am întors în bucătărie, Viorica deja schimba fața de masă cu una adusă de acasă. Cea pe care o pusesem eu „nu era destul de curată”.

— Ilinca, vezi că ai uitat să ștergi praful pe dulapuri! Și nu uita să pui hainele lui Radu la spălat. Săracul, muncește toată săptămâna și tu… ce faci?

Am simțit cum mă sufoc. Radu a ridicat privirea spre mine, dar n-a spus nimic. Am vrut să țip: „Eu ce fac? Eu țin casa asta pe linia de plutire! Eu mă trezesc prima și mă culc ultima! Eu încerc să te suport pe tine!” Dar n-am spus nimic. Mi-era teamă că dacă spun ceva, tot eu voi fi vinovată.

Seara, după ce Viorica s-a retras în camera de oaspeți (camera copilului nostru nenăscut încă), am încercat să vorbesc cu Radu.

— Radu, nu mai pot. Simt că mă sufoc în casa asta. Mama ta mă tratează ca pe o servitoare.

El a oftat adânc.

— Ilinca, știu că nu e ușor… Dar ce vrei să fac? E mama… N-are pe nimeni altcineva.

— Dar eu? Eu te am doar pe tine! Și simt că te pierd în fiecare weekend…

A tăcut. Am simțit că mă prăbușesc. În noaptea aceea am plâns încet sub pătură, ca să nu mă audă nici el, nici Viorica.

Duminică dimineața m-am trezit devreme și am ieșit la piață, doar ca să scap din casă. Pe drum mi-a scris sora mea, Simona:

„Iar e la voi? Hai la mine la cafea dacă ai nevoie să respiri.”

Am refuzat politicos. Mi-era rușine să recunosc cât de slabă mă simțeam.

La întoarcere am găsit-o pe Viorica certându-l pe Radu:

— Nu vezi că Ilinca nu e femeie gospodină? Uite ce dezordine e aici! Dacă nu eram eu…

Atunci am simțit că explodez.

— Doamnă Viorica, vă rog frumos! E casa mea! Eu decid cum arată și ce se întâmplă aici!

A rămas cu gura căscată. Radu s-a ridicat brusc:

— Mamă, gata! Ajunge! Ilinca are dreptate. E casa noastră și trebuie să ne respectăm unul pe altul.

Viorica a început să plângă teatral:

— Asta-i răsplata mea? După tot ce am făcut pentru voi?

Am simțit un val de vinovăție, dar și o ușurare ciudată. Pentru prima dată în trei ani, cineva mă apăra.

Seara am stat cu Radu pe balcon.

— Îți pare rău? m-a întrebat el.

— Nu știu… Poate că da, poate că nu. Dar știu că nu mai pot trăi așa.

El m-a luat de mână.

— O să găsim o soluție. Promit.

Au trecut câteva luni de atunci. Viorica vine mai rar acum și încearcă să fie mai atentă cu vorbele. Eu încă mă tem uneori să spun ce simt. Dar am învățat ceva: dacă nu-ți aperi demnitatea, nimeni n-o va face în locul tău.

Mă întreb adesea: cât trebuie să suferim din respect pentru cei bătrâni? Unde e limita dintre respect și sacrificiul propriei fericiri? Voi cum ați proceda dacă ați fi în locul meu?