Zăvorul dintre noi: Povestea unei familii destrămate de așteptări

— Nu vreau să o mai văd în casa mea! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce Vlad stătea în prag, cu ochii în pământ. Era a treia oară în luna aceea când o găsisem pe doamna Stancu, mama lui Vlad, cotrobăind prin sertarele din bucătărie, criticându-mi ordinea și murmurând despre „cum ar trebui să arate o casă adevărată”.

Nu știu exact când am început să mă simt străină în propria mea casă. Poate din ziua în care Vlad m-a prezentat mamei lui, iar ea m-a privit de sus până jos, cu un zâmbet forțat și ochii reci ca gheața.

— Tu ești Irina? a întrebat ea, accentuând fiecare silabă, ca și cum numele meu ar fi fost o greșeală. — Și… părinții tăi cu ce se ocupă?

Am simțit atunci că nu mă va accepta niciodată. Mama era profesoară de română la școala din sat, iar tata lucra la o fermă. Nu eram „de familie bună”, așa cum își dorea ea pentru Vlad. El însă m-a ținut de mână și mi-a șoptit: „Nu contează ce crede ea. Eu te iubesc.”

Dar a contat. Mai mult decât mi-am imaginat vreodată.

La început, am încercat să mă apropii de ea. I-am dus flori de ziua ei, am gătit împreună sarmale, am ascultat poveștile despre tinerețea ei la Ploiești. Dar nimic nu era suficient. Mereu găsea ceva de criticat: „Irina, tu nu știi să calci cămășile cum trebuie”, „Nu se pune așa fața de masă”, „Vlad merita mai mult”.

Când ne-am mutat în apartamentul nostru mic din București, am crezut că vom avea liniște. Dar doamna Stancu avea cheia și obiceiul de a apărea neanunțată. Uneori venea cu plase de cumpărături, alteori doar ca să verifice dacă „totul e în regulă”. În realitate, voia să se asigure că nu îi „stric” băiatul.

— Vlad, nu vezi că fata asta nu știe să aibă grijă de tine? îi spunea când credea că nu aud.

Într-o seară, după ce am găsit-o din nou răscolind prin dulapuri, am izbucnit:

— De ce nu îi spui să nu mai vină fără să anunțe? E casa noastră!

Vlad a oftat adânc:

— E mama… Nu pot să îi interzic să vină. Știi cât ține la mine.

— Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta?

Am început să ne certăm tot mai des. Eu mă simțeam invadată, el prins la mijloc între două femei pe care le iubea în feluri diferite. Mama lui insista că vrea doar binele nostru, dar fiecare vizită era o lecție despre cât de nepotrivită sunt pentru familia Stancu.

Adevărul e că niciodată nu am avut bani mulți. Ne-am chinuit cu ratele la bancă, cu salariile mici și grijile zilnice. Doamna Stancu nu rata nicio ocazie să-mi amintească:

— Dacă Vlad s-ar fi însurat cu Simona, fata doctorului Popescu, acum aveați apartament în centru și mașină nouă.

Simona era mereu prezentă în discuțiile ei, ca un etalon imposibil de atins. O cunoșteam vag din liceu: frumoasă, elegantă, mereu cu zâmbetul pe buze și haine scumpe. Dar Vlad mă alesese pe mine.

Sau cel puțin așa credeam.

Într-o zi, după o ceartă urâtă cu soacra mea — care îmi spusese direct că „nu sunt destul de bună pentru fiul ei” — am luat o decizie radicală. Am schimbat yala. Am simțit că nu mai pot respira în propria casă dacă știam că oricând poate intra peste mine.

Când Vlad a venit acasă și a aflat, a rămas mut:

— Irina… ai făcut asta fără să mă întrebi?

— Nu mai suport! Nu mai pot trăi cu frica asta! E casa noastră, Vlad! Nu a ei!

A urmat o tăcere grea. A doua zi, doamna Stancu ne-a sunat plângând:

— Cum ai putut să-mi faci una ca asta? După tot ce am făcut pentru tine!

Vlad s-a dus la ea. A lipsit toată noaptea. M-am simțit vinovată și eliberată în același timp.

Zilele următoare au fost un coșmar. Vlad era distant, abia vorbea cu mine. Îl vedeam cum se frământă între datoria față de mama lui și dragostea pentru mine. Eu încercam să-mi păstrez demnitatea, dar mă simțeam tot mai singură.

Într-o seară, s-a întors acasă târziu și mi-a spus:

— Irina… Nu știu dacă mai pot continua așa. Mama e bolnavă de supărare. Tu ești nefericită. Poate… poate ar trebui să luăm o pauză.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Toți anii aceștia am încercat să-i demonstrez că merit să fiu aici, lângă el. Dar visul doamnei Stancu despre o familie perfectă — bogată, respectabilă — ne-a distrus încetul cu încetul.

Au trecut luni de atunci. Vlad s-a mutat temporar la mama lui. Eu am rămas singură în apartamentul nostru mic, cu cheia pe care nu o mai folosește nimeni.

Uneori mă întreb dacă aș fi putut face ceva diferit. Dacă aș fi avut mai multă răbdare sau dacă el ar fi avut mai mult curaj să-și apere familia pe care și-a ales-o singur.

Dar oare câte familii din România nu sunt sfâșiate între dorințele părinților și fericirea copiilor lor? Câte vieți trebuie frânte până când vom învăța să ne iubim fără condiții?

Poate că nu voi afla niciodată răspunsul. Dar încă sper că într-o zi vom putea ierta și vom reînvăța să fim familie.

„Oare cât valorează liniștea sufletului atunci când trebuie să alegi între dragoste și loialitate față de cei care te-au crescut? Voi ce ați fi făcut în locul meu?”