Zăvorul dintre noi: Povestea unei uși încuiate și a unei familii destrămate

— Zuzana, deschide! Știu că ești acasă! vocea doamnei Măria răsuna ca un ciocan în liniștea apartamentului nostru din cartierul Drumul Taberei. Mâinile îmi tremurau pe clanță, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o aude și ea, de pe hol. Peter era la serviciu, iar eu rămăsesem singură cu frica și cu gândurile mele.

Nu era prima dată când soacra mea venea neanunțată. De fapt, în ultimele luni, vizitele ei deveniseră tot mai frecvente și mai invazive. De fiecare dată găsea ceva de criticat: ba ordinea din casă, ba mâncarea, ba felul în care mă îmbrac sau vorbesc cu Peter. Dar cel mai tare o deranja că nu eram „fata potrivită” pentru fiul ei. „O nevastă adevărată știe să țină casa și să-și respecte bărbatul”, îmi spunea mereu, cu un zâmbet fals pe buze.

Într-o zi, am găsit-o în sufragerie, cotrobăind prin sertarele mele. Când am întrebat-o ce caută, mi-a răspuns sec:
— Vreau să mă asigur că nu ascunzi nimic de fiul meu. Nu-mi place să văd atâtea hârtii și bonuri aruncate peste tot. O femeie ordonată nu are secrete.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap, dar am tăcut. Peter nu voia scandaluri. „E mama, Zuzana, încearcă să o înțelegi”, îmi spunea el de fiecare dată când îi povesteam ce se întâmplase. Dar cât poți să rabzi?

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Peter — el încerca să-i ia apărarea, eu plângeam neputincioasă — am decis că trebuie să facem ceva. Nu mai puteam trăi cu frica de a o găsi pe doamna Măria în bucătărie, criticându-mi viața. Am schimbat yala. A doua zi, când a venit și a încercat să intre cu cheia ei veche, a bătut atât de tare încât vecinii au ieșit pe hol.

— Cum adică mi-ați schimbat cheia? Eu sunt mama ta! striga ea la Peter, care încerca să-i explice calm că avem nevoie de intimitate.

— Mamă, te rog, înțelege… Avem nevoie de spațiu. Nu poți intra oricând vrei tu.

— Eu v-am crescut! Eu v-am dat totul! Și acum mă dați afară ca pe un câine?

M-am simțit vinovată, dar și eliberată. Pentru prima dată în luni de zile, am dormit liniștită. Dar liniștea a durat puțin.

Doamna Măria a început să ne sune zilnic, să trimită mesaje pline de reproșuri și amenințări voalate. „O să vă pară rău! Sângele apă nu se face!” îi scria lui Peter. El devenea tot mai tăcut, iar între noi se adunau norii grei ai neînțelegerii.

Într-o duminică, la masa de prânz, Peter a izbucnit:
— Nu mai pot! Între tine și mama trebuie să aleg? De ce nu puteți să vă înțelegeți?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu voiam să-l pun să aleagă. Dar nici nu puteam trăi sub dictatura unei femei care nu mă accepta nici după trei ani de căsnicie.

Am încercat să vorbesc cu ea. Am invitat-o la cafea într-o după-amiază ploioasă de noiembrie.
— Doamnă Măria, vă rog… Nu vreau să vă iau fiul, dar avem nevoie de spațiu. Vreau doar să fim o familie normală.

M-a privit rece:
— O familie normală? O familie normală nu-și dă mama afară din casă! Să știi că niciodată n-o să fii ca mine!

Am plecat plângând acasă. Peter m-a luat în brațe, dar simțeam că între noi s-a ridicat un zid invizibil.

Lunile au trecut greu. Doamna Măria nu ne-a mai vizitat, dar nici nu ne-a iertat. La Crăciun ne-a trimis un mesaj sec: „Sper că sunteți fericiți fără mine.” Peter s-a închis în el însuși, iar eu am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva.

Într-o seară târzie, după ce Peter a adormit pe canapea cu televizorul pornit pe știri, am rămas singură cu gândurile mele. M-am uitat la ușa nou încuiată și m-am întrebat: oare cât costă liniștea? Merită să pierzi oameni pentru ea? Sau poate uneori e singura cale să te salvezi?

Poate că fiecare familie are zăvorul ei invizibil. Dar cine decide când trebuie încuiat și cine rămâne afară?