Zece ani de tăcere: Când Radu s-a întors, lumea mea s-a prăbușit din nou

— Nu deschide ușa, mama! vocea Irinei, fiica mea de șaisprezece ani, tremura în timp ce se agăța de mâneca halatului meu. Ploua cu găleata afară, iar tunetele păreau să zguduie blocul vechi din cartierul nostru din Ploiești. Cine putea fi la ora asta? M-am uitat pe vizor și inima mi-a sărit din piept: Radu. Soțul meu dispărut de zece ani, bărbatul pe care l-am plâns până am rămas fără lacrimi, stătea în fața ușii noastre, ud leoarcă, cu privirea pierdută.

— Deschide, te rog… vocea lui era abia o șoaptă, dar a străpuns zidul pe care îl construisem în jurul inimii mele.

Am deschis. Irina a făcut un pas înapoi, ascunzându-se după mine. Radu a intrat încet, ca un străin care nu-și găsește locul. Mirosul de ploaie și frig s-a amestecat cu parfumul vechi al apartamentului nostru. Nu știam dacă să țip sau să-l îmbrățișez. În loc de cuvinte, am simțit doar un gol imens.

— Ce cauți aici? am întrebat cu vocea spartă.

— Am venit să-mi văd familia… să vă explic totul…

Familie? Cuvântul ăsta m-a lovit ca o palmă. Zece ani am fost singură, am crescut-o pe Irina cu greu, am muncit două joburi ca să nu ne lipsească nimic. Zece ani în care fiecare Crăciun și fiecare aniversare au fost doar eu și ea, două umbre la masa din sufragerie.

Radu s-a așezat pe canapea, tremurând. Irina îl privea cu ochii mari, neîncrezătoare. Nu-și amintea prea bine de el — avea doar șase ani când a dispărut fără urmă. Am simțit cum furia și dorul se luptau în mine.

— Unde ai fost? De ce nu ai dat niciun semn? De ce ne-ai lăsat?

Radu a oftat adânc și a început să povestească. Fusese prins într-o afacere murdară cu niște prieteni din tinerețe. Datorii, amenințări, frică. Într-o noapte, a fugit ca să ne protejeze. S-a ascuns prin sate uitate de lume, a lucrat cu ziua pe unde a apucat. Nu a avut curaj să se întoarcă până acum.

— M-am gândit la voi în fiecare zi… Dar mi-a fost frică. Mi-a fost rușine.

L-am privit lung. În ochii lui am văzut un om frânt, dar nu știam dacă pot să-l cred. Zece ani de tăcere nu se șterg cu o poveste spusă într-o seară ploioasă.

Irina a izbucnit:

— Tu nu ești tata! Tata nu ne-ar fi lăsat niciodată!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut să o iau în brațe, dar ea a fugit în camera ei și a trântit ușa.

Radu a rămas pe canapea, cu capul în mâini. Eu m-am prăbușit pe scaunul din bucătărie și am început să plâng în hohote. Toate sacrificiile mele, toate nopțile nedormite, toate speranțele că poate într-o zi va apărea… Și acum era aici și nu știam ce să fac.

A doua zi dimineață, l-am găsit pe Radu în bucătărie, făcând cafea ca pe vremuri. Încerca să fie firesc, dar totul era străin între noi.

— Vreau să repar ce am stricat… dacă mă lași.

— Nu știu dacă pot… i-am răspuns sincer.

Irina refuza să vorbească cu el. Mergea la liceu și se întorcea târziu acasă. Într-o seară am auzit-o plângând în pernă. M-am strecurat lângă ea și i-am șoptit:

— Știu că doare… Dar poate ar trebui să-i dăm o șansă să explice.

— Nu vreau! Nu pot! De ce trebuie eu să-l iert?

Nu am avut răspuns. Poate nici eu nu eram pregătită să iert.

Zilele au trecut greu. Vecinii au început să bârfească — „Ai auzit? S-a întors bărbat-su după atâția ani!” — iar la serviciu colegele mă priveau cu milă sau curiozitate. Mama m-a sunat:

— Nu-l primi înapoi! Odată ce-a plecat, va pleca iar!

Dar tata mi-a spus altceva:

— Oamenii greșesc, fata tatei… Dar uneori merită o a doua șansă.

Nu știam pe cine să ascult. M-am simțit prinsă între trecut și prezent, între dorința de a repara familia și teama că totul se va destrăma din nou.

Într-o sâmbătă dimineață, Radu a venit cu o cutie veche plină cu scrisori pe care nu le trimisese niciodată. Le-am citit împreună cu Irina — pagini pline de regrete, dorințe și promisiuni nespuse. Am plâns amândouă.

— Poate că nu pot schimba trecutul… dar vreau să fiu aici pentru voi acum, a spus el încet.

Nu știu dacă vom reuși să fim din nou o familie. Rănile sunt adânci și timpul nu le vindecă pe toate. Dar poate că iertarea începe cu un pas mic — acela de a asculta și de a încerca să înțelegi.

Mă întreb uneori: cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine? Și cât de mult trebuie să ne agățăm de trecut ca să nu uităm cine suntem?