Zece ani fără Vlad: Ecoul unei iubiri pierdute

— Nu pot să cred că iar ai uitat să iei pâine! Ți-am spus de trei ori, Vlad!
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei care fierbea pe aragaz. Vlad ridică din umeri, cu zâmbetul lui ștrengăresc, acela care mă făcea să uit orice supărare.
— Lasă, Irina, merg eu acum. Nu te supăra, te rog.
A ieșit grăbit pe ușă, lăsându-mă cu mâinile încrucișate și inima plină de o furie dulceagă. Nu știam atunci că acela avea să fie ultimul nostru dialog. Câteva ore mai târziu, telefonul lui suna în gol, iar Vlad nu s-a mai întors niciodată acasă.

Au trecut zece ani de atunci. Zece ani în care fiecare dimineață a început cu speranța că ușa se va deschide și Vlad va apărea, cu pâinea caldă sub braț și scuzele lui stângace. Zece ani în care am învățat să trăiesc cu absența lui ca și cum ar fi fost o a doua piele. Familia mea, prietenii, toți au încercat să mă ajute să merg mai departe. Mama îmi repeta mereu: „Irina, trebuie să-l lași în urmă. Viața merge înainte.” Dar cum să lași în urmă jumătatea sufletului tău?

Într-o seară ploioasă de noiembrie, când vântul bătea crengile castanului de la geam ca niște degete nerăbdătoare, am găsit în cutia poștală un plic galben, fără expeditor. L-am deschis tremurând, cu inima bătând nebunește. În interior era o scrisoare scurtă, scrisă cu literele mici și rotunde pe care le cunoșteam atât de bine:

„Iartă-mă că am plecat fără să spun nimic. Nu am avut curajul să-ți spun adevărul. Poate într-o zi vei putea să mă ierți. Vlad.”

Am simțit cum tot aerul din cameră dispare. M-am prăbușit pe podea, ținând scrisoarea la piept ca pe o relicvă sfântă. De ce? De ce nu mi-a spus nimic? Ce adevăr putea fi atât de greu încât să-l facă să dispară?

În zilele următoare am început să caut răspunsuri. Am vorbit cu prietenii lui Vlad, cu colegii de la serviciu, cu vecinii care îl văzuseră ultima dată. Nimeni nu știa nimic sau nu voia să-mi spună. Tata a venit într-o seară la mine:

— Irina, trebuie să accepți că poate nu vei afla niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat. Poate e mai bine așa.

Dar eu nu puteam renunța. Am început să răscolesc amintirile noastre: fotografii vechi, bilețele lăsate pe frigider, mesajele din telefonul lui pe care le păstrasem ca pe niște comori. Într-una din cutiile din debara am găsit un jurnal vechi al lui Vlad. Pe ultima pagină era scris: „Nu pot să-i spun Irinei adevărul despre mine. O voi răni prea tare.”

Ce ascundea Vlad? O altă femeie? O datorie uriașă? O boală? Mintea mea era un carusel de scenarii dureroase. Într-o noapte nu am mai rezistat și am sunat-o pe Ana, sora lui Vlad.

— Ana, te rog… Spune-mi ce s-a întâmplat cu adevărat! Nu mai pot trăi cu întrebările astea!

Ana a tăcut mult timp la telefon.

— Irina… Vlad a avut probleme mari la serviciu. Era implicat într-un dosar de corupție fără voia lui. A primit amenințări… A plecat ca să te protejeze. Nu a vrut să te tragă după el.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Toți acești ani l-am urât pentru că m-a abandonat, dar el încerca doar să mă salveze.

Am plâns toată noaptea. Dimineața m-am privit în oglindă și am văzut o femeie schimbată: ochii mei nu mai aveau strălucirea de altădată, dar în ei se citea o nouă hotărâre.

Au trecut luni de atunci. Am început să ies din nou cu prietenele mele, să merg la teatru, să râd fără vinovăție. Mama mi-a spus într-o zi:

— Mă bucur că te văd zâmbind din nou, Irina.

— Nu știu dacă voi putea ierta vreodată totul… Dar vreau să trăiesc.

Într-o duminică am mers la biserică și am aprins o lumânare pentru Vlad. Nu știu unde este sau dacă se va mai întoarce vreodată. Dar am învățat că uneori dragostea înseamnă și renunțare.

Acum stau la fereastră și privesc castanul bătrân care a fost martor la toate lacrimile mele. Mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu răni ascunse și adevăruri nespuse? Oare cât curaj ne trebuie ca să iertăm și să mergem mai departe?

Poate că nu voi primi niciodată toate răspunsurile, dar astăzi aleg să trăiesc pentru mine.

„Dacă ai fi aici, Vlad… ai fi mândru de mine? Sau ai regreta că ai plecat?”