Zestrea care ne-a rupt: Povestea unei familii dezbinate de un testament

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă! vocea lui Radu a spart liniștea din sufrageria încărcată de umbre. Stăteam toți la masa veche din lemn masiv, cu ochii ațintiți spre hârtia pe care soacra mea, doamna Maria, o ținea strâns în mâini. Era testamentul. Un simplu document, dar cu greutatea unui munte.

Mâinile îmi tremurau sub masă. Simțeam cum privirile tuturor mă ocolesc, ca și cum aș fi fost un străin între ai mei. De zece ani eram parte din această familie, am crescut-o pe Ana, fiica noastră, împreună cu Radu, am muncit cot la cot la gospodărie, am îngrijit-o pe Maria când a fost bolnavă. Și totuși, când a venit vorba de împărțirea casei și a pământului, numele meu nu apărea nicăieri.

— E dreptul meu să decid cui las ce am muncit o viață! a spus Maria, cu voce tăioasă. Am simțit cum mi se strânge inima. Radu s-a ridicat brusc de pe scaun.

— Dar Jelena? Nu contează tot ce a făcut pentru tine? Pentru noi?

Maria s-a uitat la mine cu o privire rece, aproape străină.

— Tu ești soția lui Radu, nu fata mea. Eu am doi copii: Radu și Sorin. Lor le las totul. Restul… nu mă privește.

Sorin, cumnatul meu, zâmbea mulțumit în colțul gurii. Întotdeauna fusese favoritul Mariei, chiar dacă nu pusese piciorul în gospodărie de ani buni. Locuia la oraș, venea doar la sărbători și atunci cu daruri scumpe și vorbe dulci. Eu eram cea care spăla, gătea, mergea la câmp și la piață. Dar toate astea nu contau.

Am simțit cum lacrimile îmi ard ochii, dar m-am abținut. Nu voiam să le dau satisfacția să mă vadă slabă. Ana s-a apropiat de mine și mi-a strâns mâna sub masă.

— Mama, nu plânge, mi-a șoptit ea.

Radu a încercat să protesteze, dar Maria a rămas neclintită.

— Așa am hotărât. Nu mai e nimic de discutat.

În zilele care au urmat, casa noastră s-a umplut de tăceri grele și priviri aruncate pe furiș. Radu era tot mai abătut, iar eu mă simțeam ca o intrusă în propria viață. Vecinii au început să vorbească: „Ai auzit? Pe Jelena au lăsat-o pe dinafară…”, „Nu-i corect ce i-au făcut…”. Dar nimeni nu avea curaj să-i spună Mariei în față.

Într-o seară, după ce Ana a adormit, Radu s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Îmi pare rău, Jelena… N-am știut că mama e în stare de așa ceva.

— Nu e vina ta, i-am răspuns încet. Dar doare. Nu pentru casă sau pământ… ci pentru că nu m-a văzut niciodată ca parte din familie.

Radu m-a luat în brațe și am plâns amândoi în liniște. Era o durere care nu se putea vindeca ușor.

Sorin a început să vină mai des la țară după aceea. Se purta ca un stăpân, dând ordine și făcând planuri despre cum va împărți terenurile. Maria îl privea cu mândrie, iar eu simțeam cum fiecare zi mă apasă tot mai tare.

Într-o dimineață, am găsit-o pe Maria în grădină. Culegea roșii și vorbea singură.

— De ce? am întrebat-o brusc. De ce m-ai exclus?

S-a uitat la mine fără să clipească.

— Pentru că tu nu ești sânge din sângele meu. Și pentru că femeile trebuie să știe locul lor.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Dar eu am fost aici când nimeni altcineva nu era! Am avut grijă de tine când ai fost bolnavă! Am muncit pământul ăsta cu mâinile mele!

— Nu contează. Așa e rânduiala la noi. Femeia merge după bărbatul ei, nu rămâne cu averea părinților lui.

Am plecat plângând în casă. M-am simțit umilită și trădată. Toate sacrificiile mele păreau inutile.

În următoarele luni, relațiile dintre noi s-au răcit complet. Sorin a început să aducă oameni străini prin curte, făcea planuri să vândă o parte din pământ. Radu era tot mai nervos și abătut. Ana întreba mereu de ce bunica nu mai vine la noi în vizită ca înainte.

Într-o zi, Radu a venit acasă cu o decizie grea:

— Jelena, trebuie să plecăm de aici. Nu mai pot suporta umilința asta. Să ne facem un rost al nostru, fără să depindem de ei.

Am plâns din nou, dar am știut că are dreptate. Ne-am mutat într-un apartament mic la oraș. Viața era grea, dar măcar eram împreună și liberi de judecata Mariei și a lui Sorin.

Anii au trecut, dar rana a rămas deschisă. Maria s-a stins singură în casa mare pe care o păzise cu atâta îndârjire. Sorin a vândut aproape tot și s-a mutat definitiv la București. Noi am rămas cu amintirile și cu întrebarea care mă bântuie încă:

Oare cât valorează dragostea și loialitatea într-o familie? Și câți dintre noi au fost răniți de nedreptatea unui testament scris cu sufletul rece?