Zestrea, sânge și lacrimi: Povestea mea între două familii

— Nu ești bună pentru fiul meu! Ai venit aici doar pentru banii noștri, Irina!
Vocea doamnei Lungu răsuna în sufrageria mică, tapetată cu mileuri și fotografii vechi. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Vlad, soțul meu, încerca să mă apere, dar privirea lui era pierdută între două lumi. Sora lui, Adina, stătea cu brațele încrucișate, privindu-mă de parcă aștepta să cedez.

Nu mi-am imaginat niciodată că dragostea poate fi atât de greu de apărat. Eu și Vlad ne-am cunoscut la facultate, la Iași. El era băiatul liniștit din Botoșani, mereu cu o carte în mână, iar eu fata de la țară, venită cu trenul și cu visele în valiză. Ne-am îndrăgostit repede, ne-am mutat împreună într-o garsonieră mică, și am crezut că nimic nu ne poate despărți.

Dar când am anunțat logodna, totul s-a schimbat. Mama lui Vlad a venit la noi cu o listă de întrebări: „Ce avere are familia ta? Aveți pământ? Ce zestre aduci?” Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Părinții mei aveau doar o casă bătrânească și câteva găini. Nu aveam nimic de oferit decât iubirea mea pentru Vlad.

— Nu contează ce ai, Irina. Contează ce suntem noi împreună, îmi șoptea el noaptea, când mă vedea plângând.

Dar presiunea a crescut. Adina, sora lui Vlad, a început să răspândească zvonuri prin sat: că eu l-aș fi vrăjit pe fratele ei ca să pun mâna pe apartamentul din oraș și pe terenul moștenit de la bunici. Mă simțeam ca o intrusă la fiecare masă în familie. Orice gest al meu era interpretat greșit: dacă aduceam o prăjitură, era „ca să mă dau bine”; dacă nu veneam la vreo aniversare, eram „prea bună pentru ei”.

Într-o seară, după ce ne-am întors de la o nuntă unde mama lui Vlad abia m-a salutat, am izbucnit:
— Vlad, cât mai poți să suporți? Parcă nu mai suntem o familie! Parcă suntem două tabere…
El a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:
— Știu că te doare. Dar e mama mea… Și Adina… Nu pot să le dau afară din viața mea.

Am început să mă simt singură chiar și lângă el. Mă întrebam dacă nu cumva au dreptate: poate chiar nu eram destul de bună pentru familia Lungu. Poate că dragostea nu e de ajuns când toți ceilalți trag de tine în toate părțile.

Apoi a venit momentul care a rupt totul: moartea neașteptată a socrului meu. La parastas, mama lui Vlad a început să vorbească despre împărțirea averii chiar în fața tuturor:
— Să fie clar: apartamentul rămâne al lui Vlad și Adina! Să nu aud discuții despre nevasta lui Vlad!
Toți au tăcut stânjeniți. Eu am simțit cum mi se taie respirația. Vlad a încercat să protesteze:
— Mamă, Irina e soția mea! Tot ce am e și al ei!
Dar doamna Lungu a ridicat tonul:
— Nu cât sunt eu în viață! Să nu-mi bată străinii la ușă!

După acea zi, relația noastră s-a schimbat. Vlad s-a retras în el însuși. Eu am început să evit vizitele la socri. Până și prietenii noștri au început să ne întrebe dacă suntem bine.

Într-o seară ploioasă de toamnă, am găsit curajul să-i spun lui Vlad:
— Eu nu mai pot așa. Ori suntem noi doi împotriva tuturor, ori nu mai suntem deloc.
El m-a privit lung, cu ochii umezi:
— Îmi pare rău că te-am adus aici… Dar nu pot să-mi pierd familia.

Am plecat la ai mei pentru câteva zile. Mama m-a găsit plângând în camera copilăriei mele:
— Fata mea, nu te lăsa călcată în picioare pentru niciun bărbat! Dacă te iubește cu adevărat, va lupta pentru tine.

Au trecut săptămâni grele. Vlad mă suna zilnic, dar nu știa ce să spună. Într-o zi mi-a trimis un mesaj: „Hai acasă. Am vorbit cu mama și cu Adina. Nu vreau să te pierd.”

M-am întors cu inima strânsă. În sufragerie mă așteptau toți trei. Mama lui Vlad avea ochii roșii de plâns:
— Irina… poate am greșit. Dar mi-e frică să nu-mi pierd băiatul…
Adina a oftat:
— Poate am exagerat și eu… Dar vreau să fim o familie.

Nu știu dacă au spus-o din suflet sau doar ca să-l păstreze pe Vlad aproape. Dar am acceptat pacea lor fragilă. Am decis împreună cu Vlad să ne cumpărăm propria noastră casă, chiar dacă era mică și la marginea orașului.

Anii au trecut. Relația cu socrii s-a mai îmblânzit, dar niciodată nu a fost ca între o adevărată familie. Încerc să nu le port pică, dar uneori mă întreb dacă nu cumva banii chiar valorează mai mult decât dragostea în ochii unora.

Acum stau pe balconul nostru mic și privesc apusul peste blocurile cenușii. Mă gândesc: oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Oare cât de mult ar trebui să lupți pentru iubire când familia celui drag te respinge? Voi ce ați face în locul meu?