Zidul dintre noi: Povestea unei bunici care nu-și găsește locul

— Nu înțeleg, Sorina, de ce nu mă lași să-l iau eu pe Radu după-amiaza? Am timp, sunt acasă, iar el… el mă iubește, știi bine!
Vocea mea tremura, iar Sorina, cu ochii ei obosiți după o zi la birou, a oftat adânc.
— Victoria, nu e vorba că nu ai fi bună cu el. Dar la grădiniță se adaptează, are nevoie de rutină. Și… sincer, vreau să am și eu timp cu el seara, doar noi trei.
Mi-am mușcat buza. Mă simțeam ca un copil certat pe nedrept. Am privit spre Nicolae, fiul meu, care se făcea că citește știrile pe telefon. Nu a intervenit. Niciodată nu intervine.

M-am întors acasă cu pași grei. În sufragerie mirosea a cafea rece și a hârtii vechi — clienții mei încă mă sună pentru declarații fiscale, dar nu mai simt nicio bucurie. Tot ce vreau e să fiu bunica aceea care duce copilul în parc, care îi citește povești și îi șterge lacrimile. Dar acum, Radu merge la grădiniță. Are program, are educatoare, are prieteni de vârsta lui. Iar eu? Eu am rămas cu tăcerea din casă.

Într-o zi, am sunat-o pe prietena mea, Elena.
— Nu mai pot, Elena. Parcă nu mai am niciun rost. Sorina nu mă lasă să-l iau pe Radu nici măcar o dată pe săptămână. Zice că trebuie să se obișnuiască la grădiniță. Dar eu simt că mă îndepărtează de el!
Elena a tăcut o clipă.
— Știi cum e acum, Victoria… Tinerii vor să fie independenți. Poate ar trebui să le dai spațiu.
— Spațiu? Dar eu vreau doar să fiu aproape de nepotul meu! Nu cer nimic pentru mine…

În weekend am încercat din nou.
— Nicolae, hai să-l aduc eu pe Radu sâmbătă la mine. Facem clătite, îi citesc din „Amintiri din copilărie”…
Nicolae a ridicat din umeri.
— Vorbesc cu Sorina și vedem.
Dar răspunsul a venit sec printr-un mesaj: „Mai bine îl lăsăm să se odihnească acasă.”

M-am simțit respinsă ca niciodată. Am început să mă întreb dacă am greșit undeva. Poate am fost prea insistentă? Poate Sorina crede că nu sunt destul de modernă pentru a avea grijă de un copil în ziua de azi? Sau poate… poate nu mă mai iubesc?

Într-o seară, când am trecut pe lângă parc, l-am văzut pe Radu cu bona — o fată tânără, blondă, care îi dădea biscuiți și îi făcea poze cu telefonul. Am simțit cum mi se strânge inima. De ce o bonă și nu eu? De ce preferă o străină?

Am sunat-o pe Sorina chiar atunci.
— Sorina, l-am văzut pe Radu în parc cu fata aceea… De ce nu m-ați chemat pe mine?
Sorina a răspuns rece:
— Victoria, avem nevoie de cineva flexibil, care să poată veni oricând avem nevoie. Și… nu vrem să te obosim.
— Să mă obosiți? Dar eu trăiesc pentru el!
A închis telefonul fără alte explicații.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o umbră. Am scos albumele vechi — poze cu Nicolae mic, cu mine tânără, râzând la mare. Unde s-a dus timpul? Unde s-a dus locul meu în viața lor?

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Nicolae: „Mama, te rog să înțelegi că avem nevoie de intimitate ca familie. Nu e despre tine.”
Am izbucnit în plâns. Cum să nu fie despre mine? Sunt mama lui! Sunt bunica lui Radu! Dacă nu mai sunt parte din viața lor… atunci cine sunt?

Am început să evit telefoanele lor. M-am refugiat în munca mea — cifrele nu te rănesc niciodată, nu te resping. Dar când aud râsete de copii pe stradă sau văd mame tinere cu bunici la braț în parc, simt un gol imens.

Într-o duminică m-au invitat la masă. Am acceptat cu inima strânsă. Când am intrat în apartament, Radu a alergat spre mine:
— Bunica! Ai venit!
L-am strâns tare la piept și mi-au dat lacrimile.
Sorina m-a privit cu o urmă de regret.
— Victoria… Știu că e greu pentru tine. Dar vrem să-l creștem după regulile noastre.
Am dat din cap și am zâmbit forțat.
— Înțeleg… Dar sper doar să nu uitați că dragostea mea pentru el nu are reguli.

Acum stau la fereastră și privesc copiii jucându-se în fața blocului. Mă întreb: oare generația mea chiar nu mai are loc în viețile copiilor noștri? Sau poate ar trebui să lupt mai mult pentru dreptul meu de a fi bunică?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb: voi ce ați face în locul meu? Ați renunța sau ați insista să vă păstrați locul în inima familiei?