Ziua de naștere care mi-a destrămat familia – Cum un singur „nu” a schimbat totul

— Nu, nu vreau să mai gătesc pentru toată lumea, am spus cu voce tremurată, ținându-mi respirația în timp ce privirile lor se întorceau spre mine, ca niște săgeți. Era ziua de naștere a lui Mihai, soțul meu, iar casa noastră era plină de rude: mama lui, doamna Rodica, cu privirea ei tăioasă, sora lui, Alina, mereu gata să critice, și unchiul Vasile, care nu pierdea nicio ocazie să-și dea cu părerea. În fiecare an, eu eram cea care gătea, servea, zâmbea și suporta glumele lor răutăcioase. Dar anul acesta, ceva s-a rupt în mine.

— Cum adică nu vrei? a întrebat Rodica, ridicând sprâncenele. — Ești soția lui Mihai, e datoria ta!

Mihai a tăcut. A evitat să mă privească, de parcă tăcerea lui ar fi putut să mă facă să dispar. Am simțit cum mi se strânge stomacul. În mintea mea, se derulau toate momentele în care am cedat, în care am pus pe altcineva pe primul loc, în care am uitat de mine.

— Nu mai pot, am spus, cu voce joasă. — Nu mai vreau să fiu singura care se sacrifică.

Alina a râs scurt, ironic. — Uite cine s-a trezit să facă pe martira! Dacă nu-ți convine, de ce nu pleci?

M-am uitat la Mihai, așteptând un cuvânt, o privire, orice. Dar el a rămas mut, cu ochii în farfurie. Am simțit cum furia și tristețea mă sufocă. Am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. Afară, ploua mărunt, iar orașul părea la fel de trist ca mine.

Mi-am amintit de prima noastră întâlnire, când Mihai era atât de atent, atât de diferit de bărbatul care acum nu avea curajul să mă apere. Mi-am amintit de promisiunile lui, de visele noastre. Unde dispăruseră toate?

Când m-am întors în sufragerie, atmosfera era și mai tensionată. Rodica șoptea ceva la urechea Alinei, iar unchiul Vasile dădea din cap dezaprobator. Am simțit că nu mai aparțin acelui loc.

— Dacă nu vrei să fii parte din familie, să știi că nu te ține nimeni cu forța, a spus Rodica, cu voce rece. — Mihai, tu ce zici?

Mihai a ridicat din umeri. — Nu vreau scandal de ziua mea, a murmurat.

Atunci am simțit că s-a rupt ceva definitiv între noi. Am plecat în dormitor, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am prăbușit pe pat, ascultând vocile lor din sufragerie, certându-se pe seama mea.

În acea noapte, Mihai a venit târziu în cameră. S-a așezat pe marginea patului, evitând să mă privească.

— De ce ai făcut asta? a întrebat, cu voce stinsă. — Știi cât de mult țin la liniște…

— Dar liniștea cui, Mihai? a mea nu contează?

A tăcut. Am simțit că nu mai avem nimic de spus unul altuia.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Rodica a început să mă sune zilnic, să-mi reproșeze că i-am stricat ziua fiului ei, că nu sunt o soție adevărată. Alina a scris pe grupul de familie că sunt egoistă și că Mihai merită ceva mai bun. Mihai a devenit tot mai absent, refugiindu-se în muncă. Eu am început să mă întreb cine sunt, ce vreau, dacă mai are rost să lupt pentru o familie care nu mă acceptă.

Într-o seară, am găsit curajul să-i spun lui Mihai tot ce simt.

— M-am săturat să fiu mereu vinovată, să mă simt mereu în plus. Nu mai pot, Mihai. Ori suntem o echipă, ori nu mai suntem deloc.

El a oftat. — Nu pot să aleg între tine și familia mea…

— Dar eu? Eu nu sunt familia ta?

A tăcut din nou. Atunci am știut că răspunsul lui era, de fapt, un alt „nu”.

Am început să mă gândesc la divorț. M-am sfătuit cu mama mea, cu prietenele mele. Toți mi-au spus să mă pun pe primul loc, să nu mă las călcată în picioare. Dar nu era ușor. Îl iubeam pe Mihai, dar nu mai puteam trăi într-o familie care mă respingea la fiecare pas.

Într-o dimineață, Rodica a venit neanunțată la noi acasă. A intrat direct în bucătărie, ca la ea acasă.

— Am venit să-ți spun că, dacă vrei să pleci, să pleci acum. Mihai nu are nevoie de o femeie care nu știe să-și respecte soțul și familia.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am privit-o în ochi, pentru prima dată fără teamă.

— Poate că aveți dreptate, doamnă Rodica. Poate că Mihai are nevoie de altceva. Dar și eu am nevoie de liniște, de respect. Și nu mai pot să trăiesc așa.

Am început să-mi strâng lucrurile. Mihai a venit acasă și m-a găsit cu valiza la ușă.

— Chiar vrei să faci asta? a întrebat, cu voce tremurată.

— Nu vreau, Mihai. Dar nu mai pot altfel. Poate, într-o zi, o să înțelegi.

Am plecat, cu inima frântă, dar cu sentimentul că, pentru prima dată, am ales pentru mine. Au trecut luni de atunci. Mihai nu m-a căutat. Rodica a spus tuturor că eu am distrus familia. Dar eu am început să mă regăsesc, să-mi amintesc cine sunt, să-mi construiesc o viață nouă.

Uneori, mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am fost prea dură, dacă nu puteam să mai încerc. Dar apoi îmi amintesc cât de mică mă simțeam în casa lor, cât de mult mă pierdusem pe mine.

Oare câte femei trăiesc așa, în umbra așteptărilor altora, uitând de ele? Oare câte au curajul să spună „nu” și să aleagă libertatea, chiar dacă doare?