Ziua în care nu am mai fost binevenită: povestea unei bunici din România

— Mamă, te rog, nu veni mâine la ziua Ilincăi. Nu cred că e momentul potrivit.

Vocea lui Radu, fiul meu, era rece, tăioasă, ca un cuțit care taie fără milă. Am rămas cu telefonul la ureche, cu inima bătându-mi nebunește, încercând să înțeleg dacă am auzit bine. Într-o secundă, totul s-a schimbat. M-am uitat în jurul meu, la masa pe care pregătisem deja cadoul pentru Ilinca — o păpușă croșetată de mine, cu rochiță roz, exact cum îi place ei. Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii, dar nu am avut puterea să spun nimic.

— Radu, dar… de ce? Ce s-a întâmplat? Am făcut ceva greșit?

— Nu e vorba de tine, mamă. E… e mai bine așa. Te rog să mă înțelegi.

A închis. Am rămas cu telefonul în mână, cu sufletul golit de orice speranță. M-am prăbușit pe canapea, strângând păpușa la piept, ca pe un colac de salvare într-o mare de durere.

Nu era prima dată când simțeam că nu mai am loc în viața lor, dar niciodată nu fusese atât de clar, atât de dureros. De când Radu s-a căsătorit cu Alina, parcă totul s-a schimbat. La început, am încercat să fiu o soacră bună, să nu mă bag prea mult, să nu deranjez. Dar orice făceam, parcă nu era bine. Dacă aduceam mâncare, Alina spunea că nu e sănătoasă. Dacă voiam să o ajut cu Ilinca, îmi răspundea politicos, dar rece: „Mulțumesc, mă descurc.”

Îmi amintesc prima ceartă serioasă. Era iarnă, Ilinca avea febră și eu am insistat să îi pun o compresă cu oțet, așa cum făceam cu Radu când era mic. Alina m-a privit ca și cum aș fi vrut să-i fac rău copilului. „Nu mai suntem în anii ’80, doamnă Maria! Există medicamente!” Radu a tăcut atunci, dar privirea lui mi-a spus totul: „Nu te băga.”

De atunci, am început să mă retrag încet-încet. Mergeam doar când mă chemau, nu mai dădeam telefoane zilnic, nu mai aduceam nimic fără să întreb. Dar distanța dintre noi creștea cu fiecare zi. La aniversarea de anul trecut, am stat la masă ca o musafiră stingheră, privind cum Alina îi aranja părul Ilincăi și cum Radu râdea la glumele socrilor ei. M-am simțit invizibilă.

— Mamă, nu te supăra, dar poate ar trebui să lași pe Alina să decidă cum crește copilul, mi-a spus Radu într-o seară, când am încercat să-i spun că Ilinca e prea mult pe tabletă.

— Dar eu doar vreau să ajut… Să fiu aproape de voi…

— Știu, dar uneori simțim că ne sufoci. Avem nevoie de spațiu.

M-am simțit ca o povară. Am plecat acasă plângând, dar nu le-am spus niciodată cât de tare m-a durut. Am încercat să mă schimb, să fiu „bunica modernă” care nu se bagă, care nu dă sfaturi necerute. Dar ce rost are să fii bunică dacă nu poți să-ți ții nepoata în brațe, dacă nu poți să-i spui povești sau să-i faci plăcinte?

În seara asta, apartamentul meu e mai gol ca niciodată. Mă uit la fotografiile de pe raft: Radu la grădiniță, cu ochii lui mari și zâmbetul ștrengăresc; eu și el la mare, când era mic; poza de la nunta lui — eu într-o rochie albastră, încercând să par fericită, deși știam că pierd ceva din el pentru totdeauna.

Sună telefonul. E sora mea, Viorica.

— Ce faci, Maria? Ești bine?

Îi povestesc totul printre lacrimi. Ea oftează.

— Știi că și eu am trecut prin asta cu băiatul meu. Parcă nu mai avem loc în viețile lor. Azi e altă lume, altă generație…

— Dar de ce trebuie să doară atât de tare? De ce nu mai contează ce-am făcut pentru ei?

— Pentru că au uitat, Maria. Sau poate nu știu să arate recunoștință. Dar tu trebuie să fii tare. Să nu te umilești.

— Dar Ilinca? Ea ce vină are?

— O să crească și o să-și amintească de tine. Nu renunța la ea.

Închid telefonul și rămân cu gândurile mele. Mă ridic și deschid cutia cu scrisori vechi. Găsesc una de la Radu, din tabără, când avea 12 ani: „Mamă, mi-e dor de tine. Abia aștept să vii să mă iei.” Plâng în hohote. Unde a dispărut băiatul acela? Unde am greșit?

A doua zi, mă trezesc devreme. Mă uit la păpușa croșetată și decid să i-o las Ilincăi la ușă, cu un bilet: „La mulți ani, iubita mea! Bunica te iubește.” Plec tiptil, ca un hoț în propria familie. Pe drum spre casă, mă opresc la biserică și aprind o lumânare. Mă rog pentru Radu, pentru Alina, pentru Ilinca. Mă rog să găsesc puterea să merg mai departe.

Seara, primesc un mesaj de la Radu: „Mulțumim pentru cadou. Ilinca s-a bucurat mult.” Atât. Fără „Te iubim”, fără „Ne e dor de tine”.

Stau pe marginea patului și mă întreb: oare cât valorează dragostea unei mame și a unei bunici într-o lume care nu mai are timp pentru bătrâni? Oare chiar trebuie să ne retragem în tăcere, să dispărem încet din viețile celor pe care i-am iubit cel mai mult?

Poate că nu sunt singura care simte asta. Poate că și alte mame și bunici trec prin aceeași durere. Voi ce ați face în locul meu? Cum ați reuși să mergeți mai departe când familia pare că te-a uitat?