Ziua în care soacra mea a depășit orice limită: Lecția de economie care a durut întreaga familie

— Nu, nu le mai dați atâta apă, că se obișnuiesc prost! a strigat soacra mea, doamna Viorica, din bucătărie, în timp ce eu încercam să-mi liniștesc copiii, Mara și Vlad, care plângeau de sete. Era o după-amiază toridă de august, iar eu venisem să-i iau de la ea, ca în fiecare miercuri, după serviciu. Mă așteptam la oboseala obișnuită, la poveștile despre cât de năzdrăvani au fost, dar nu la ce avea să urmeze.

Am intrat în bucătărie și am simțit imediat un miros ciudat, de mâncare reîncălzită de prea multe ori. Pe masă, două farfurii cu supă, aproape goale, iar copiii mei cu ochii mari, privind când la mine, când la bunica lor. — Mamă, ne e foame, a șoptit Mara, încercând să nu o supere pe bunica. Am simțit un nod în gât. — Viorica, ce s-a întâmplat? De ce nu le-ai dat să mănânce?

Soacra mea s-a uitat la mine cu privirea ei tăioasă, aceea pe care o folosea când voia să-mi arate cine e stăpâna casei. — Nu e nevoie să mănânce atât de mult. Copiii din ziua de azi sunt răsfățați. Pe vremea mea, mâncam o felie de pâine cu zahăr și eram sănătoși. Nu trebuie să arunci banii pe mâncare, să-i înveți să fie risipitori.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. — Dar sunt copii, au nevoie să mănânce, să bea apă, să se joace! Nu poți să le refuzi lucruri de bază doar ca să faci economie! — Nu mă înveți tu pe mine cum să cresc copii, a răspuns ea, ridicând tonul. — Am crescut trei băieți și uite ce bărbați au ajuns!

M-am uitat la Vlad, care încerca să-și ascundă lacrimile. — Mami, mi-e sete, a spus el încet. Am deschis frigiderul și am găsit o sticlă de apă, pe jumătate goală. — Nu deschide frigiderul degeaba, consumă curent! a sărit Viorica. Am ignorat-o și am turnat apă în două pahare, pe care le-am întins copiilor. Au băut cu nesaț, ca și cum nu mai văzuseră apă de zile întregi.

Am încercat să mă stăpânesc, dar furia creștea în mine. — Viorica, nu pot să cred că ai ajuns să faci economie pe sănătatea copiilor! — Tu nu înțelegi, a spus ea, cu vocea tremurândă. — Nu știi cât de greu e să trăiești cu pensia mea. Trebuie să mă descurc, să nu arunc nimic, să nu risipesc. — Dar nu pe spatele copiilor! am izbucnit eu.

În acel moment, a intrat și soțul meu, Radu, care venise să mă ajute cu copiii. — Ce se întâmplă aici? — Întreab-o pe mama ta, i-am spus, cu lacrimi în ochi. — Copiii nu au mâncat, nu au băut apă, pentru că trebuie să facem economie!

Radu s-a uitat la mama lui, apoi la mine. — Mamă, nu poți să faci așa ceva. Sunt nepoții tăi, nu niște străini. — Nu înțelegi, Radule, nu avem bani de aruncat! — Dar nu trebuie să sufere copiii pentru asta, a spus el, încercând să-și păstreze calmul.

Discuția a degenerat rapid. Viorica a început să plângă, spunând că nimeni nu o înțelege, că toată lumea o judecă, că ea doar vrea să ne învețe să fim chibzuiți. — Nu vreau să ajungeți ca mine, să numărați fiecare leu, să vă temeți că nu aveți ce pune pe masă. Dar nici nu pot să văd cum risipiți totul, fără să vă gândiți la ziua de mâine.

Am simțit pentru prima dată milă pentru ea, dar și o furie imensă. — Nu așa se face educație, Viorica. Nu cu frica și cu lipsuri. Copiii trebuie să simtă că sunt iubiți, nu pedepsiți pentru că există. — Poate ai dreptate, a spus ea, ștergându-și ochii. Dar nu știu altfel. Așa am fost crescută și eu.

Am plecat acasă cu copiii, fără să mai spunem nimic. În drum spre casă, Mara m-a întrebat: — Mami, de ce e bunica așa supărată? — Pentru că îi e frică, i-am răspuns. Frică să nu rămână fără nimic. Dar nu e vina voastră.

Seara, după ce i-am culcat pe copii, am stat cu Radu la masă, în liniște. — Ce facem? Nu pot să-i mai las la mama ta, nu așa. — Știu, a spus el, oftând. Dar nici nu pot să o las singură, să se chinuie. — Poate ar trebui să vorbim cu ea, să o ajutăm mai mult. Să-i arătăm că nu e singură, că nu trebuie să facă economie pe sănătatea copiilor.

A doua zi, am mers amândoi la ea. Am găsit-o stând pe scaun, privind pe geam, cu ochii pierduți. — Viorica, vrem să te ajutăm, i-am spus. Nu trebuie să te temi că nu ai destul. Suntem aici pentru tine. — Nu vreau să fiu o povară, a spus ea încet. — Nu ești o povară, ești mama noastră. Dar trebuie să înțelegi că și copiii au nevoie de tine, nu doar de lecțiile tale de economie, ci de dragostea ta.

A plâns mult atunci. Poate pentru prima dată a înțeles că nu totul se reduce la bani, la frică, la lipsuri. Poate că și-a dat seama că a trecut o limită pe care nu ar fi trebuit să o treacă niciodată.

De atunci, lucrurile nu s-au schimbat peste noapte, dar am început să vorbim mai des, să ne ajutăm mai mult. Copiii merg la ea, dar nu mai pleacă flămânzi sau însetați. Și, uneori, o văd cum le dă o felie de cozonac, cu un zâmbet timid, ca și cum ar încerca să-și repare greșelile.

Mă întreb adesea: câte familii trăiesc cu frica asta, cu lipsurile astea, cu limitele pe care le punem fără să ne dăm seama? Oare cât de mult rău facem, încercând să facem bine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?