„Tati, Tati!” Un Copil Străin Alerga Spre Soțul Meu

Adrian a fost întotdeauna pasionat de ajutorarea copiilor. Visul său era să devină pediatru, un far de speranță și vindecare pentru cei mici. Când a obținut un stagiu la secția de pediatrie a spitalului din oraș, s-a simțit cu un pas mai aproape de realizarea visului său. Medicul șef, Dr. Andrei, l-a luat sub aripa sa, arătându-i în jur și prezentându-i copiilor, mulți dintre ei fiind din orfelinatul local.

Printre copii se afla o fetiță pe nume Lavinia. Lavinia era diferită. Nu vorbea prea mult, dar ochii ei erau expresivi, povestind despre dorințe și tristețe pe care cuvintele nu le-ar putea transmite niciodată. Adrian a simțit o legătură specială cu ea, poate pentru că îi amintea de sora lui mai mică, Laura, care trecuse în neființă cu ani în urmă.

Săptămânile au trecut, și Adrian a devenit tot mai atașat de Lavinia, petrecând timp suplimentar lângă patul ei, citind povești și jucându-se. A observat cum fața ei se lumina cu un zâmbet de fiecare dată când intra în cameră, o vedere rară care îi încălzea inima.

Într-o zi, în timp ce Adrian și soția sa, Ecaterina, se plimbau în parc, o scenă surprinzătoare s-a desfășurat. Lavinia, care ar fi trebuit să fie în spital, a alergat spre ei, strigând, „Tati, Tati!” cu brațele larg deschise. Confuzie și frică l-au cuprins pe Adrian când a prins-o pe Lavinia în brațe. Cum a ajuns aici? De ce îl striga ‘Tati’?

Înainte ca Adrian să poată procesa situația, două figuri au apărut din umbră. Erau părinții biologici ai Laviniei, recent eliberați din închisoare, unde ispășiseră pedepse pentru neglijență și abuz. Veniseră să o ia pe Lavinia înapoi, aflând de locul unde se afla.

Confruntarea care a urmat a fost haotică. Lavinia s-a agățat de Adrian, plângând, refuzând să plece cu părinții ei. Ecaterina a stat pe loc, înghețată, nesigură cum să ajute. Adrian a încercat să raționeze cu părinții, dar conversația a escaladat rapid într-o ceartă aprinsă.

Poliția a sosit, chemată de un trecător. După o scurtă investigație, au decis că Lavinia trebuie să meargă cu părinții ei biologici, deoarece și-au recăpătat drepturile legale. Adrian și Ecaterina au putut doar să privească neputincioși cum Lavinia era luată, strigătele ei de „Tati, Tati!” răsunându-le în urechi.

Incidentul a lăsat o cicatrice adâncă în Adrian. S-a întors la spital, dar inima lui nu mai era acolo. Bucuria și pasiunea pe care le simțea odată pentru munca sa au fost înlocuite de un profund sentiment de pierdere și neputință. Patul gol al Laviniei servea ca un constant amintire a realităților dure ale vieții și a limitărilor capacității sale de a proteja pe cei dragi.

Visul lui Adrian de a deveni pediatru era încă viu, dar acum era umbrit de tristețe. A realizat că, în ciuda eforturilor sale cele mai bune, nu putea întotdeauna să-i protejeze pe copii de cruzimile lumii. Amintirea Laviniei, fetița care îl striga ‘Tati’, îl va bântui pentru totdeauna.