Când viața se rupe în două: Povestea mea și a lui Mihai

— Eva, trebuie să ieși din cameră. Nu poți sta acolo la nesfârșit! vocea mamei răsuna dincolo de ușa grea, dar eu nu aveam putere nici să răspund. Priveam tavanul alb, gol, și încercam să-mi imaginez cum ar fi fost dacă nu aș fi urcat în acea dimineață pe bicicletă. Dacă n-aș fi grăbit să ajung la serviciu, dacă n-aș fi trecut pe roșu. Dar viața nu se joacă cu „dacă”.

Mihai, soțul meu, a intrat încet, cu pași apăsați. Îl simțeam tensionat, dar încerca să-și ascundă frica sub un zâmbet stângaci. S-a aplecat lângă patul meu de spital și mi-a luat mâna. „Eva, o să fie bine. Sunt aici.”

Am izbucnit în plâns. Nu pentru că mă durea corpul, ci pentru că nu mai aveam picioare. Pentru că nu știam cine sunt fără ele. Pentru că nu voiam să-l văd pe Mihai legat de o femeie întreagă doar pe jumătate.

Primele luni acasă au fost un coșmar. Mirosea a medicamente și a disperare. Mama încerca să mă ajute, dar fiecare gest al ei mă făcea să mă simt mai neputincioasă. Tata nu spunea nimic, doar își aprindea țigară după țigară pe balcon și ofta. Prietenii au început să dispară unul câte unul. Doar Maria, sora mea, venea constant și încerca să mă facă să râd.

Mihai… Mihai era acolo mereu. Îmi aducea cafeaua la pat, îmi citea știrile de pe telefon, îmi spăla părul. Într-o dimineață, l-am surprins uitându-se la tutoriale pe YouTube despre cum se împletește părul. Am râs amar: „Ce faci acolo? Vrei să devii coafeză?”

A zâmbit timid: „Vreau doar să te simți frumoasă dimineața.”

Nu știu când am început să-l resping. Poate când am văzut cum se uită lumea la noi pe stradă — el împingându-mă în scaunul cu rotile, eu cu părul ciufulit și ochii umflați de plâns. Poate când am auzit-o pe vecina de la trei spunând: „Săracul Mihai, ce viață grea are acum…”

Într-o seară, după ce m-a ajutat să mă schimb în pijama, i-am spus:
— Mihai, nu trebuie să rămâi cu mine. Poți pleca. Nu vreau să-ți stric viața.

A tăcut mult timp. Apoi s-a așezat lângă mine pe marginea patului și mi-a luat fața între palme.
— Eva, eu te iubesc. Nu pentru că ai sau n-ai picioare. Te iubesc pentru că ești tu.

Am izbucnit iar în plâns. Dar de data asta lacrimile au spălat o parte din rușine.

Au urmat luni de recuperare chinuitoare. Fizioterapie, proteze care mă răneau, priviri compătimitoare la fiecare pas — sau mai bine zis la fiecare rostogolire prin orașul nostru mic din Moldova. Oamenii nu știu cum să reacționeze când văd un om „altfel”. Unii se uită insistent, alții întorc capul.

Într-o zi, la supermarket, o fetiță s-a apropiat de mine și m-a întrebat:
— Doamna, de ce nu aveți picioare?

Mama ei s-a panicat și a tras-o repede de mână. Eu am zâmbit trist:
— Am avut un accident, draga mea.

Mihai mi-a strâns mâna și mi-a șoptit:
— Ești cea mai curajoasă femeie pe care o cunosc.

Dar curajul nu vine ușor. În fiecare noapte mă luptam cu gânduri negre: dacă Mihai se va sătura? Dacă va găsi pe altcineva? Dacă nu voi mai putea fi niciodată femeia care eram?

Într-o zi, Maria a venit la mine cu o idee nebunească:
— Hai să mergem la festivalul de teatru din oraș! Să ieșim din casă!

Am protestat:
— Nu vreau să fiu privită ca un monstru.

Ea a râs:
— Ești sora mea și ești frumoasă! Hai!

Am acceptat. Am ieșit din casă cu Mihai și Maria de braț. Lumea se uita la noi, dar pentru prima dată nu m-a mai durut atât de tare.

Seara aceea a schimbat ceva în mine. Am început să ies mai des, să accept invitații la cafea sau la film. Am început chiar să scriu pe blog despre experiența mea — despre rușine, despre furie, despre micile victorii zilnice: când am reușit să gătesc singură sau când am reușit să mă urc singură în taxi.

Mihai era acolo mereu. Într-o dimineață mi-a făcut două codițe perfecte și mi-a spus:
— Azi ești cea mai frumoasă fată din oraș!

L-am privit lung și am simțit pentru prima dată după accident că pot fi din nou iubită — și că merit asta.

Familia mea s-a schimbat și ea. Tata a început să vorbească mai mult cu mine; mama nu mă mai tratează ca pe o bolnavă; Maria m-a convins să mergem împreună la mare — chiar dacă asta însemna o logistică întreagă cu rampe improvizate și priviri curioase pe plajă.

Viața nu e ușoară. Sunt zile când încă plâng fără motiv sau când mă simt inutilă. Dar sunt și zile când râd cu poftă sau când mă bucur că pot ajuta pe altcineva care trece prin ceva asemănător.

Mihai mi-a spus într-o seară:
— Eva, tu m-ai învățat ce înseamnă curajul adevărat.

Poate că nu voi mai merge niciodată ca înainte. Dar am învățat că dragostea adevărată nu ține cont de trup — ci de suflet.

Mă întreb uneori: câți dintre noi avem curajul să ne arătăm vulnerabilitatea? Câți avem puterea să cerem ajutor fără rușine? Poate povestea mea îi va face pe alții să vorbească despre ce îi doare…