Dincolo de Ziduri Crăpate: Povestea Mea cu Mara și Casa Noastră Bătrânească

— Mamă, iar s-a spart țeava la baie! strigă Mara, cu vocea ei ascuțită, care răsuna prin holul îngust al casei. M-am ridicat brusc de pe canapeaua veche, simțind cum inima îmi bate nebunește. Era a treia oară luna asta. M-am repezit spre baie, încercând să-mi ascund frustrarea, dar Mara mă privea deja cu ochii ei mari, plini de teamă și curiozitate.

Așa începe fiecare zi în casa noastră bătrânească din cartierul Cotroceni. Când am cumpărat-o, visam la ferestre mari, la miros de cafea proaspătă și la râsete de copii care răsună printre pereți proaspăt vopsiți. În schimb, am primit mucegai în colțuri, țevi ruginite și o fetiță care nu încetează să mă provoace cu întrebări și idei năstrușnice.

Mara are opt ani și e tot ce nu am fost eu vreodată: curajoasă, încăpățânată, cu o imaginație care nu cunoaște limite. Eu, Adina, am crescut într-o familie unde ordinea era lege. Mama mea, Rodica, nu suporta nici măcar o firimitură pe masă sau o carte pusă strâmb pe raft. Poate de aceea am visat mereu la perfecțiune. Dar viața mi-a dat altceva.

— De ce nu ne mutăm la bloc ca toți ceilalți? m-a întrebat Mara într-o seară, când încercam să repar un calorifer care scotea sunete ciudate.

— Pentru că aici putem face ce vrem noi. Putem picta pereții, putem planta flori în curte…

— Dar nu avem apă caldă! a izbucnit ea, iar eu am simțit cum mă podidește plânsul.

Soțul meu, Vlad, e mai tot timpul plecat cu serviciul. Lucrează la o firmă de construcții și vine acasă doar în weekenduri. Când e aici, pare că totul e mai ușor. Dar când rămân singură cu Mara și cu casa asta care se destramă pe zi ce trece, simt că mă sufoc.

Într-o zi de toamnă, când ploua torențial și acoperișul a început să picure chiar deasupra patului nostru, am cedat. Am sunat-o pe mama.

— Nu te-am avertizat eu? mi-a spus rece. O casă veche e doar o gaură neagră pentru bani și nervi.

— Dar Mara iubește curtea… am încercat să mă apăr.

— Copiii se adaptează oriunde. Tu trebuie să fii responsabilă!

Am închis telefonul tremurând. M-am uitat la Mara, care stătea pe podeaua rece și desena un soare uriaș cu cretă galbenă.

— De ce desenezi soarele în casă? am întrebat-o obosită.

— Ca să fie mereu lumină aici, chiar dacă plouă afară.

Atunci am simțit pentru prima dată că poate nu totul e pierdut. Poate că Mara vedea ceva ce eu nu puteam vedea: frumusețea dincolo de zidurile crăpate.

Au urmat luni grele. Am învățat să schimb robinete, să izolez ferestrele cu bandă adezivă și să repar singură gardul din spate. Mara era mereu lângă mine, cu mâinile murdare de vopsea sau pământ.

Într-o seară, după ce am reușit să reparăm împreună un dulap vechi găsit în pod, Mara mi-a spus:

— Mamă, știi că dulapul ăsta miroase a povești?

— Cum adică?

— Parcă a stat aici să păstreze toate secretele casei. Poate că și noi o să lăsăm ceva frumos în urmă.

Am zâmbit pentru prima dată după mult timp. Poate că nu aveam casa perfectă din reviste, dar aveam povești. Aveam râsete și certuri, aveam momente când ne țineam în brațe plângând sau râzând fără motiv.

Conflictele cu mama au continuat. Ea nu înțelegea de ce mă încăpățânez să rămân aici. Vlad încerca să mă susțină, dar uneori îl simțeam distant, obosit de propriile lui lupte.

Într-o duminică dimineață, mama a venit pe neașteptate. A intrat în curte bombănind despre noroi și buruieni. Mara s-a dus direct la ea și i-a arătat florile pe care le plantaserăm împreună.

— Bunico, uite! Am pus panseluțe ca să fie colorat tot anul!

Mama a oftat și pentru prima dată am văzut-o zâmbind sincer.

— Poate că totuși are farmec locul ăsta… a murmurat ea.

A fost un moment mic, dar pentru mine a însemnat enorm. Am simțit că poate nu trebuie să trăiesc după regulile altora. Că pot construi ceva al meu, chiar dacă nu e perfect.

Acum, când stau seara pe prispa casei cu Mara lângă mine și ascult greierii din grădină, mă gândesc cât de mult m-am schimbat. Am învățat să accept haosul, să văd frumusețea în imperfecțiune și să iubesc viața așa cum e ea: imprevizibilă și plină de surprize.

Mara mă întreabă adesea:

— Mamă, crezi că o să fie vreodată totul perfect?

Zâmbesc și îi răspund:

— Nu știu, puiule. Dar cred că perfecțiunea e exact aici, unde suntem noi acum.

Oare câți dintre noi ne dăm voie să fim fericiți chiar dacă viața nu arată ca în visele noastre? Voi ce ați alege: siguranța sau aventura unei case pline de povești?