„Apartamentul Mi-a Fost Lăsat în Testament, dar Mama Refuză să Mi-l Predea”: De Doi Ani, Îl Închiriază și Își Băgă Banii în Buzunar

Crescând într-un mic oraș din România, m-am simțit mereu puțin în afara locului în propria mea casă. Părinții mei, Gheorghe și Cora, erau cunoscuți în comunitatea noastră pentru principiile lor ferme și atitudinea lor fără compromisuri. Tatăl meu, supraveghetor la o fabrică, era adesea absent, lăsând-o pe mama să gestioneze gospodăria. Spre deosebire de alte mame din cartierul nostru, Cora nu arăta niciodată căldură. Conducea casa noastră ca pe un camp militar, iar manifestările emoționale erau văzute ca un semn de slăbiciune.

Singura mea alinare era bunica mea, Genoveva. Locuia la doar câteva străzi distanță într-un apartament vechi și confortabil, plin de plante și mobilă vintage. Era refugiul meu. Genoveva era tot ce nu era mama mea—caldă, afectuoasă și mereu gata cu un cuvânt de alinare. Am petrecut nenumărate după-amiezi în bucătăria ei, ajutând-o să coacă prăjituri sau ascultând poveștile ei despre tinerețe.

Când Genoveva a murit acum doi ani, am simțit că mi-am pierdut adevărata busolă. Durerea a fost amplificată de o revelație șocantă din testamentul ei. Mi-a lăsat apartamentul mie. Era modul ei de a se asigura că voi avea întotdeauna un loc care să se simtă ca acasă, un sanctuar de la ariditatea emoțională a casei părinților mei.

Cu toate acestea, moștenirea apartamentului nu a decurs așa cum Genoveva probabil sperase. Mama mea, Cora, a fost furioasă. Credea că are dreptul la proprietate, în ciuda a ceea ce spunea testamentul. Fără știrea mea, ea și tata au început să închirieze apartamentul unui cuplu tânăr, Ion și Alexandra, și au păstrat toate veniturile din chirie pentru ei.

Am descoperit această aranjare accidental în timpul unei conversații ocazionale cu Alexandra la magazinul local. Ea a menționat cât de norocoși au fost să găsească un loc atât de fermecător la un preț rezonabil și cât de drăguți au fost „părinții” mei pentru că le-au permis să-l închirieze. Am fost uluită.

Confruntarea cu mama nu a mers bine. Ea a insistat că apartamentul îi aparține de drept și că eu sunt prea tânără și naivă pentru a gestiona o astfel de responsabilitate. Certurile noastre s-au transformat în scandaluri, fără nicio rezolvare în vedere. Tatăl meu, ca de obicei, a stat deoparte, aliniindu-se tăcut cu mama.

Simțindu-mă trădată și neajutorată, am căutat sfaturi juridice. Avocatul a fost simpatic dar m-a avertizat că lupta va fi lungă și emoțional epuizantă. Avea dreptate. Procedurile legale s-au prelungit, epuizându-mi economiile și spiritul. Relația mea cu părinții mei, în special cu mama, s-a deteriorat iremediabil.

Pe măsură ce lunile s-au transformat într-un an și apoi doi, tensiunea a început să afecteze fiecare aspect al vieții mele. Munca mea a suferit, prieteniile mele au devenit tensionate și m-am retras tot mai mult în carapacea mea.

Ultima sesiune de judecată a fost acum trei luni. Judecătorul a decis în favoarea mea, recunoscând dreptul meu legal asupra apartamentului. Dar a fost o victorie goală. Chiriașii, prinși la mijloc, au trebuit să se mute, lăsându-i nemulțumiți și pe mine simțindu-mă vinovată. Părinții mei au refuzat să vorbească cu mine, iar apartamentul, odată un loc plin de căldură și iubire, acum părea rece și bântuit de fantomele vremurilor mai fericite.

Uneori stau în vechea bucătărie a Genovevei, încercând să recapturez confortul pe care îl oferea odată. Dar pereții răsună cu amărăciunea trecutului recent și mă întreb dacă voi mai simți vreodată că sunt acasă aici.