„Din Cauza Nepotului Meu, Dorm Doar Trei sau Patru Ore pe Noapte”: Sunt Epuizată
Fusesem plecată într-o călătorie de afaceri timp de câteva luni și eram nerăbdătoare să mă întâlnesc cu vechea mea prietenă, Maria. Plănuisem să ne vedem la cafeneaua noastră preferată, un loc mic și primitor care întotdeauna se simțea ca acasă. De îndată ce am intrat, am zărit-o stând lângă fereastră, privindu-și absentă ceașca de cafea. Arăta diferit—ochii ei, de obicei plini de viață, erau acum terni, iar cearcănele întunecate se vedeau clar sub ei. Umerii îi erau căzuți, ca și cum ar fi purtat o povară invizibilă.
„Maria, ce bine e să te văd!” am exclamat, oferindu-i o îmbrățișare caldă. Ea a zâmbit slab, dar zâmbetul nu i-a ajuns la ochi.
„Și eu mă bucur să te văd, Ana,” a răspuns ea, cu o voce abia șoptită.
Ne-am așezat, și nu am putut să nu observ cât de obosită părea. „Ești bine? Pari epuizată,” am întrebat, cu îngrijorare în voce.
Maria a oftat adânc, ochii i s-au umplut de lacrimi. „E vorba de Andrei,” a început ea, cu vocea tremurândă. „De când părinții lui au divorțat, îi este foarte greu. Are doar șase ani, Ana, și nu înțelege de ce mama și tata nu mai sunt împreună.”
Am dat din cap, încurajând-o să continue. „Are coșmaruri aproape în fiecare noapte. Se trezește țipând, și trebuie să merg în camera lui să-l liniștesc. Uneori durează ore întregi până se calmează și adoarme din nou. Ajung să dorm doar trei sau patru ore pe noapte, și asta mă afectează foarte mult.”
Inima mea se strângea pentru ea. „Asta sună incredibil de greu, Maria. Ai vorbit cu părinții lui despre asta?”
Ea a dat din cap, ștergându-și o lacrimă. „Am încercat, dar amândoi sunt atât de prinși în viețile lor. Mama lui, Elena, lucrează două joburi pentru a se descurca, iar tatăl lui, Mihai, s-a mutat în alt județ. Amândoi îl iubesc pe Andrei, dar nu sunt suficient de prezenți pentru a vedea prin ce trece.”
Am întins mâna și i-am ținut mâna. „Faci o treabă minunată, Maria. Dar nu poți face asta singură. Te-ai gândit să ceri ajutor profesional pentru Andrei?”
Ea a dat din cap din nou. „L-am dus la un psiholog pentru copii, dar este un proces lent. Între timp, încerc să fiu acolo pentru el cât de mult pot. Dar este atât de greu, Ana. Sunt atât de obosită și simt că îl dezamăgesc.”
„Nu îl dezamăgești,” am asigurat-o. „Faci tot ce poți. Dar trebuie să ai grijă și de tine. Te-ai gândit să ceri ajutor de la alți membri ai familiei sau prieteni?”
Maria a clătinat din cap. „Nu vreau să împovărez pe nimeni. Toată lumea are propriile probleme.”
„Nu ești o povară, Maria. Ești o bunică minunată care face tot ce poate într-o situație dificilă. Oamenii țin la tine și ar vrea să te ajute dacă ar ști prin ce treci.”
Se uită la mine, cu ochii plini de recunoștință. „Mulțumesc, Ana. Înseamnă mult să aud asta. O să încerc să cer ajutor.”
Pe măsură ce ne-am terminat cafeaua, nu am putut să scap de sentimentul de neputință. Situația Mariei era sfâșietoare și nu existau soluții ușoare. I-am promis că voi verifica regulat cum se simte și i-am oferit ajutorul meu în orice fel posibil. Dar pe măsură ce am părăsit cafeneaua, nu am putut să nu simt o tristețe profundă. Uneori, viața nu are un final fericit, și tot ce putem face este să ne susținem unii pe alții în momentele dificile.