„Fratele meu nu mi-a vorbit de ani de zile, iar acum vrea să se mute la mine. Nu știu ce să fac”

Când aveam 16 ani, lumea mea s-a întors pe dos. Tatăl meu, care fusese stânca mea, a murit brusc din cauza unui infarct. Fratele meu mai mare, Andrei, avea 24 de ani la acea vreme. Înainte să moară, tatăl meu i-a cerut lui Andrei să aibă grijă de mine. „Ai grijă de Ana,” a spus el, cu o voce slabă, dar hotărâtă. „Are nevoie de tine.”

O vreme, Andrei a făcut tot posibilul. M-a ajutat cu temele, s-a asigurat că am cină în fiecare seară și chiar a încercat să umple golul lăsat de tatăl nostru. Dar, pe măsură ce timpul trecea, lucrurile s-au schimbat. Andrei a început să se distanțeze. Și-a găsit un loc de muncă în alt oraș, iar apelurile noastre telefonice, odată frecvente, au devenit rare. În cele din urmă, au încetat cu totul.

Am fost lăsată să mă descurc singură. Am reușit să termin liceul și să intru la facultate, dar durerea de a-i pierde atât pe tatăl meu, cât și pe fratele meu, era mereu acolo. Am încercat de mai multe ori să iau legătura cu Andrei, dar nu mi-a răspuns niciodată. Simțeam că m-a abandonat, tocmai când aveam cea mai mare nevoie de el.

Anii au trecut și mi-am construit o viață. Am absolvit facultatea, mi-am găsit un loc de muncă și chiar am cumpărat un apartament mic. Aveam prieteni și un sistem de sprijin, dar absența fratelui meu era o durere constantă în inima mea.

Apoi, din senin, am primit un mesaj de la Andrei. Spunea că trece printr-o perioadă dificilă și că are nevoie de un loc unde să stea. M-a întrebat dacă poate să se mute la mine. Eram șocată și confuză. După toți acești ani de tăcere, brusc voia să facă parte din viața mea din nou?

Nu știam ce să fac. O parte din mine voia să-l primească cu brațele deschise, să-mi recuperez în sfârșit fratele. Dar o altă parte din mine era furioasă și rănită. Cum putea să revină în viața mea după ce m-a abandonat atât de mult timp?

Am decis să ne întâlnim la o cafea pentru a discuta. Când l-am văzut, arăta mai bătrân și mai obosit decât mi-l aminteam. Mi-a povestit despre luptele prin care a trecut în acești ani – pierderea locului de muncă, lupta cu depresia și trecerea printr-un divorț dureros. A spus că regretă că nu a fost acolo pentru mine și că vrea să-și repare greșelile.

Am ascultat, dar nu puteam să scap de sentimentul de trădare. I-am spus cât de mult m-a durut absența lui, cum m-am simțit abandonată și singură. Și-a cerut scuze, dar nu părea suficient. Rănile erau prea adânci.

În cele din urmă, i-am spus că am nevoie de timp să mă gândesc. Nu puteam să-l las să se mute la mine fără să procesez totul. Părea să înțeleagă, dar am văzut dezamăgirea în ochii lui.

Pe drumul înapoi spre apartamentul meu, am simțit un amestec de emoții – tristețe, furie, confuzie. Voiam să cred că putem reconstrui relația noastră, dar nu eram sigură dacă mai pot avea încredere în el. Durerea trecutului era încă prea proaspătă.

Deocamdată, am decis să păstrez distanța. Poate într-o zi voi putea să-l iert și să-l las înapoi în viața mea. Dar pentru moment, trebuie să mă protejez. Nu pot să-l las să mă rănească din nou.