„Ginerele nostru nu putea să o susțină pe fiica noastră. I-am ajutat financiar și chiar le-am adus mâncare, dar nu am primit nicio recunoștință”

Doamna Avramescu stătea liniștită pe verandă, privind cum soarele cobora încet în spatele dealurilor îndepărtate. Fusese o altă zi lungă fără un apel sau un mesaj de la fiica ei, Violeta. Alături de ea, domnul Avramescu sorbea din ceai, tăcerea dintre ei fiind un testament al anilor de luptă pe care i-au înfruntat, nu doar cu provocările obișnuite ale vieții, dar și cu eforturile lor continue de a-și susține fiica și soțul ei, Nicolae.

Violeta a fost întotdeauna centrul universului lor. Din momentul în care s-a născut, au investit fiecare picătură de energie pentru a-i oferi cea mai bună viață posibilă. Nu erau bogați, dar se descurcau, sacrificând propriile conforturi pentru a se asigura că Violeta frecventează o școală bună și participă la activități extracurriculare care să-i lărgească orizonturile.

Când Violeta i-a prezentat pe Nicolae, au încercat să fie optimiști. Era politicos și părea să o iubească profund pe Violeta, dar a devenit repede evident că el avea dificultăți în a-și menține un loc de muncă stabil. Îngrijorările lor au crescut când cuplul s-a căsătorit curând după facultate, și instabilitatea financiară a început să umbrească fericirea lor de proaspăt căsătoriți.

Primele câțiva ani au fost dificili. Nicolae schimba locurile de muncă frecvent, iar salariul de început al Violetei nu era suficient pentru a acoperi toate cheltuielile lor. Cu reticență, doamna Avramescu și soțul ei au intervenit. Au plătit chiria cuplului de mai multe ori, au acoperit nenumărate facturi la alimente și chiar au avut grijă de plățile utilităților în lunile mai aspre. De fiecare dată, sperau că va fi ultima oară, că Nicolae își va găsi în sfârșit stabilitatea și ei vor putea să se retragă.

Dar acea zi nu a venit niciodată. În schimb, relația lor cu Violeta a început să se deterioreze. Apelurile telefonice au devenit mai rare, iar vizitele s-au redus la întâlniri stânjenitoare. Doamna Avramescu a încercat să abordeze subiectul cu blândețe, să ofere sfaturi și suport fără a depăși limitele, dar răspunsurile Violetei erau scurte, adesea colorate de iritare.

„Parcă ne reproșează”, i-a mărturisit doamna Avramescu soțului într-o seară, cu o expresie rănită pe față. „Noi am vrut doar să ajutăm.”

Domnul Avramescu a dat din cap, dezamăgirea lui fiind o greutate grea în piept. „Știu, draga mea. Dar poate că e timpul să-i lăsăm să se descurce singuri.”

Decizia de a se retrage a fost dureroasă. Au aflat prin intermediul altora despre luptele continue, despre notificările de evacuare și facturile întârziate. Inima doamnei Avramescu s-a frânt, dar a rămas fermă, crezând că dragostea dură i-ar putea determina pe Violeta și Nicolae să-și preia controlul asupra vieților lor.

Lunile s-au transformat într-un an, iar distanța a crescut doar. În rarele ocazii când Violeta suna, vocea ei era distantă, formală. Nu era râs, nu erau împărtășiri de bucurii sau provocări zilnice mici. Doar actualizări reci și la revederi rapide.

Stând pe verandă, doamna Avramescu simțea cum lacrimile încep să-i curgă. Își ducea dorul fiicei sale teribil, îi ducea dorul fetei care vorbea fără încetare despre școală și prieteni. Îi ducea dorul căldurii care odinioară definea familia lor.

Pe măsură ce soarele în sfârșit cobora sub orizont, și-a șters ochii și s-a ridicat. „Hai să intrăm”, a murmurat soțului ei, vocea ei fiind abia un șoaptă.

Înăuntru, casa era liniștită, tăcerea fiind un memento dur al prețului plătit uneori pentru încercarea de a face totul corect. Avramescu învățaseră o lecție grea despre limitele ajutorului parental și despre corzile complexe de recunoștință și resentimente pe care le putea țese în țesătura vieții de familie.