„I-am Spus Doamnei Popescu că Sunt Epuizată și Nu Mai Pot Fi Fata Ei de Comisioane”: I-am Menționat și că Ar Fi Trebuit să Își Roage Fiica cât Timp Era Încă Aici

În urmă cu un an, vecina mea, doamna Popescu, s-a îmbolnăvit. A fost o boală bruscă și severă care a lăsat-o imobilizată la pat și incapabilă să se îngrijească singură. Locuind singură în casa ei mică, nu avea pe nimeni pe care să se bazeze pentru sarcinile zilnice și comisioane. Fiica ei, Elena, locuia în oraș cu soțul și cei doi copii mici. Elena tocmai născuse al doilea copil și era copleșită de propriile responsabilități. Apartamentul lor mic era deja aglomerat, neavând loc pentru o mamă în vârstă.

La început, eram mai mult decât dispusă să o ajut pe doamna Popescu. Mă duceam la magazin pentru ea, îi ridicam medicamentele și chiar o ajutam cu curățenia ușoară prin casă. Simțeam un sentiment de datorie și compasiune față de ea; la urma urmei, fusese întotdeauna o vecină amabilă. Dar pe măsură ce săptămânile se transformau în luni, cererile constante au început să mă afecteze.

Doamna Popescu mă suna de mai multe ori pe zi, cerând diverse favoruri. A început cu cereri simple, cum ar fi să-i aduc lapte sau pâine, dar curând a escaladat la sarcini mai consumatoare de timp, cum ar fi să o duc la programările medicale sau să stau cu ea ore întregi pentru că se simțea singură. Am propria mea familie și un loc de muncă de care trebuie să mă ocup, iar echilibrarea tuturor acestor lucruri devenea din ce în ce mai dificilă.

Într-o zi deosebit de epuizantă, după ce am făcut mai multe comisioane pentru doamna Popescu și am avut o zi stresantă la muncă, am ajuns la punctul de rupere. M-a sunat din nou, cerându-mi să vin să o ajut cu niște acte. Am simțit un val de frustrare și oboseală copleșindu-mă.

Când am ajuns la casa ei, am putut vedea ușurarea în ochii ei, dar nu m-am mai putut abține. „Doamna Popescu,” i-am spus, încercând să-mi păstrez vocea calmă, „sunt epuizată. Nu mai pot continua așa. Nu sunt fata dumneavoastră de comisioane.”

A părut surprinsă, clar nefiind așteptându-se la un astfel de răspuns din partea mea. „Dar pe cine altcineva am?” a întrebat ea, cu vocea tremurând.

Am tras adânc aer în piept și am continuat, „Ar fi trebuit să o rogi pe Elena să te ajute cât timp era încă aici. Este fiica ta; este și responsabilitatea ei.”

Fața doamnei Popescu s-a întristat și a privit în altă parte, lacrimile începând să-i curgă din ochi. „Elena are propria ei familie de care trebuie să aibă grijă,” a șoptit ea.

„Înțeleg asta,” i-am răspuns eu, „dar și eu am propria mea familie. Nu pot face asta singură.”

Conversația s-a încheiat acolo, dar tensiunea dintre noi a persistat. Am continuat să o ajut pe doamna Popescu ocazional, dar relația noastră nu a mai fost niciodată la fel. Vinovăția pentru izbucnirea mea mă apăsa greu, dar știam că nu puteam continua să-mi sacrific bunăstarea.

Lunile au trecut și starea doamnei Popescu s-a înrăutățit. Elena o vizita ocazional, dar nu rămânea niciodată suficient de mult pentru a oferi un ajutor substanțial. Într-o zi, am primit un telefon de la Elena informându-mă că doamna Popescu a murit în somn.

Am simțit un amestec de tristețe și ușurare. Tristețe pentru pierderea unei vecine care fusese odată atât de amabilă și ușurare că cererile constante s-au terminat în sfârșit. Dar vinovăția a rămas, un memento constant al zilei în care i-am spus doamnei Popescu că nu mai pot fi fata ei de comisioane.