„Mulțumesc, dar nu mulțumesc: Ajutorul bunicii nu era ceea ce aveam nevoie”

Întoarcerea acasă de la spital cu nou-născutul meu a fost atât exaltantă, cât și înfricoșătoare. Soțul meu, Andrei, era sprijinitor, dar a trebuit să se întoarcă la muncă aproape imediat. Jobul lui ca analist financiar cerea ore lungi, iar până ajungea acasă era epuizat și se aștepta ca cina să fie gata. M-am trezit singură cu fetița noastră, Maria, navigând prin apele neexplorate ale maternității.

În acele zile de început, nu puteam să nu simt un strop de gelozie față de prietenii care aveau mamele sau soacrele lor prin preajmă să ajute. Împărtășeau povești despre cum mamele lor găteau mese, plimbau bebelușul și chiar ajutau cu treburile casnice. Părea un vis. Așa că atunci când propria mea mamă s-a oferit să vină și să ajute, am fost încântată.

Mama a sosit cu sacoșe pline de alimente și o valiză pregătită pentru o ședere lungă. Am fost ușurată, gândindu-mă că în sfârșit voi primi odihna și sprijinul de care aveam nevoie. Cu toate acestea, a devenit rapid evident că ideea ei de „ajutor” era diferită de ceea ce îmi imaginasem eu.

Din momentul în care a intrat pe ușă, mama a preluat controlul bucătăriei. A început să gătească mese elaborate care necesitau ore întregi de pregătire. Deși apreciam efortul, ceea ce aveam cu adevărat nevoie erau feluri de mâncare rapide și ușor de preparat pe care să le pot gestiona singură odată ce ea pleca. În schimb, mă trezeam petrecând mai mult timp în bucătărie asistând-o pe ea decât odihnindu-mă sau legându-mă de Maria.

Când venea vorba de îngrijirea Mariei, mama avea propriile reguli și rutine care se băteau cap în cap cu ale mele. Insista să o hrănească pe Maria după un program strict, chiar dacă pediatrul meu recomandase hrănirea la cerere. De asemenea, credea în lăsarea Mariei să „plângă până adoarme”, ceea ce contravenea tuturor lucrurilor pe care le citisem despre parentingul receptiv.

Într-o după-amiază, epuizată și disperată pentru un duș, i-am cerut mamei dacă ar putea să o supravegheze pe Maria pentru câteva minute. A fost de acord, dar apoi a început să mă certe că ar trebui să fiu capabilă să gestionez totul singură. „Pe vremea mea,” a spus ea, „nu aveam toate aceste gadgeturi și cărți care să ne spună ce să facem. Pur și simplu făceam.”

Simțindu-mă învinsă, m-am retras în baie pentru un duș rapid. Când am ieșit, am găsit-o pe mama stând pe canapea, absorbită de un serial TV, în timp ce Maria plângea în pătuțul ei. Inima mi s-a strâns. Acesta nu era ajutorul de care aveam nevoie.

Ultima picătură a venit într-o seară când Andrei a venit acasă de la muncă. Era vizibil obosit și a întrebat dacă cina este gata. Mama petrecuse întreaga zi pregătind un fel de mâncare complicat care încă nu era gata. Frustrat, Andrei m-a certat pentru că nu aveam ceva mai simplu pregătit. Am izbucnit în lacrimi.

Văzându-mă plângând părea să fie un semnal de alarmă pentru mama. S-a ridicat, m-a privit cu un amestec de dezamăgire și resemnare și a spus: „Dacă nu vrei ajutorul meu, spune-mi.” Înainte să pot răspunde, și-a luat valiza și a plecat.

În zilele care au urmat, m-am chinuit și mai mult fără niciun ajutor deloc. Casa era un haos, mesele erau aruncate la întâmplare și abia aveam timp să fac un duș sau să mă odihnesc. Dar într-un mod ciudat, era mai ușor decât să mă confrunt cu stresul de a o avea pe mama prin preajmă.

Am realizat că, deși ajutorul este neprețuit, trebuie să fie tipul potrivit de ajutor. Ceea ce aveam nevoie era cineva care să mă sprijine în felul meu de a face lucrurile, nu să îmi impună propriile metode și rutine. A fost o lecție grea de învățat, dar m-a făcut mai puternică și mai încrezătoare în abilitățile mele ca mamă.