„Nopți Fără Somn și Gătit: O Noapte de Reflecție”

Nora nu dormise de ceea ce părea o eternitate. Ceasul de pe perete ticăia secundele, fiecare mai tare decât ultima. A aruncat o privire spre blatul din bucătărie, aglomerat cu ingrediente pe care încă nu le folosise. În ciuda epuizării, hotărâse să gătească. Era o modalitate de a-și ține mintea ocupată, de a evita amintirile bântuitoare care amenințau să o copleșească.

A luat un cuțit și a început să taie legumele, mișcarea ritmică oferindu-i o aparență de calm. Pe măsură ce lucra, gândurile ei s-au întors la Andrei, fostul ei soț. Nu era doar un bărbat; era o enigmă. Când s-au cunoscut prima dată, fusese epitomul farmecului—amabil, politicos și mereu cu un zâmbet care putea lumina o cameră. Dar asta a fost înainte să vadă cealaltă față a lui.

Nora își amintea prima dată când a observat că ceva nu era în regulă. Erau căsătoriți de un an, iar Andrei începuse să vină acasă târziu, scuzele lui fiind subțiri și neconvingătoare. La început, a trecut cu vederea, atribuind totul stresului de la muncă. Dar apoi au fost nopțile în care nu venea deloc acasă și apelurile telefonice pe care le lua în tonuri șoptite.

Într-o noapte, l-a urmărit. Se simțea ca un personaj din unul dintre romanele detectiviste pe care le iubea atât de mult. L-a privit cum se întâlnea cu o altă femeie, râsul lor răsunând în aerul nopții. Inima ei s-a spart în mii de bucăți, dar nu l-a confruntat. Nu încă.

Sunetul apei clocotind a readus-o în prezent. A adăugat paste în oală și le-a amestecat absent. Bucătăria era plină de aroma usturoiului și a ierburilor, dar asta nu i-a ridicat moralul.

Mintea Norei s-a întors la ziua în care l-a confruntat pe Andrei. Era aniversarea lor și planificase o cină specială. El venise acasă târziu, ca de obicei, mirosind a parfum care nu era al ei. A așteptat până când s-au așezat la masă înainte să vorbească.

„Cine este ea?” întrebase Nora, cu vocea tremurând.

Andrei o privise cu acei ochi albaștri pătrunzători, lipsiți de orice emoție. „Nu contează,” spusese el plat.

„Nu contează?” Vocea Norei se ridicase. „Suntem căsătoriți de trei ani, Andrei! Cum poți spune că nu contează?”

El ridicase din umeri, ca și cum întreaga lor relație nu era decât un inconvenient. „Oamenii se schimbă,” spusese simplu.

În acea noapte, Nora își făcuse bagajele și plecase. S-a mutat la prietena ei Ana, care fusese un pilon de sprijin prin toate acestea. Dar nici măcar Ana nu putea șterge amintirile care o bântuiau.

Pasta era gata. Nora a scurs-o și a amestecat-o cu sosul pe care îl pregătise. A pus masa pentru una și s-a așezat să mănânce. Fiecare înghițitură avea gust de cenușă în gură, dar s-a forțat să continue. Avea nevoie de energie.

Pe măsură ce mânca, se gândea la cât de diferită ar fi putut fi viața ei dacă nu l-ar fi întâlnit pe Andrei. Ar fi putut fi fericită, poate chiar să înceapă o familie. Dar acele vise erau demult dispărute, înlocuite de nopți fără somn și sesiuni nesfârșite de gătit pentru a-și ține mintea ocupată.

Nora și-a terminat masa și a curățat bucătăria. A privit din nou ceasul; era trecut de miezul nopții. Știa că nici în noaptea asta nu va dormi. Amintirile erau prea puternice, prea vii.

A mers în sufragerie și s-a așezat pe canapea, trăgând o pătură peste umeri. Camera era tăcută, cu excepția ticăitului ceasului. Nora a închis ochii și a tras adânc aer în piept, încercând să găsească o urmă de pace.

Dar pacea era evazivă, la fel ca somnul. Și pe măsură ce noaptea trecea, Nora realiza că unele răni nu se vindecă niciodată; ele devin doar parte din cine ești.