„Plăcintele mele de casă sunt un succes, dar nora mea nu le mănâncă niciodată: Ce îmi scapă?”

După ce soțul meu a trecut în neființă acum cinci ani, am găsit alinare în gătit. Bucătăria a devenit sanctuarul meu, un loc unde mă puteam pierde în ritmul frământării aluatului și în aroma dulce a plăcintelor coapte în cuptor. Cei trei fii ai mei au iubit întotdeauna plăcintele mele și speram să transmit această dragoste și familiilor lor.

În fiecare duminică, coc o varietate de plăcinte—cu mere, cu vișine, cu nuci pecan—și le duc la casa fiului meu Andrei pentru cina noastră săptămânală de familie. Soția lui, Ana, este mereu politicoasă și îmi mulțumește pentru plăcinte, dar am observat că nu le mănâncă niciodată. La început, am crezut că poate ține dietă sau are vreo alergie alimentară despre care nu mi-a spus. Dar pe măsură ce săptămânile s-au transformat în luni, indiferența ei a început să mă macine.

Îmi amintesc de o duminică anume când am decis să fac o plăcintă specială folosind o rețetă care a fost în familia mea de generații. Era o plăcintă bogată cu cremă de ciocolată, acoperită cu frișcă făcută în casă și fulgi de ciocolată. Eram sigură că aceasta va fi cea care o va cuceri pe Ana.

Când ne-am așezat la masa de cină în acea seară, am privit cum toți ceilalți se bucurau de felia lor. Ana, însă, doar a zâmbit și și-a pus farfuria deoparte. Inima mi s-a strâns. După cină, am găsit-o în bucătărie împachetând plăcinta neatinsă pentru a o lua acasă. „Pentru mai târziu,” a spus ea cu un zâmbet care nu părea sincer.

Nu m-am putut abține să nu simt o undă de dezamăgire. Era ceva în neregulă cu plăcintele mele? Nu mă plăcea? Aceste întrebări m-au bântuit în timp ce conduceam spre casă în acea noapte.

Săptămâna următoare, am decis să-l întreb pe Andrei despre asta. „Oh, mamă,” a spus el cu un gest nepăsător al mâinii, „Ana nu prea e fan deserturi.” Cuvintele lui erau menite să mă liniștească, dar doar mi-au adâncit confuzia. Dacă nu-i plac deserturile, de ce lua mereu plăcintele acasă?

Hotărâtă să aflu adevărul, am decis să fac o vizită neanunțată la casa lui Andrei și Ana într-o după-amiază. Pe măsură ce m-am apropiat de ușa din față, am auzit râsete venind din curtea din spate. Privind prin gard, am văzut-o pe Ana găzduind ceea ce părea a fi o întâlnire a unui club de carte. Pe masă erau mai multe dintre plăcintele mele, feliate și pregătite pentru prietenele ei.

Am simțit un amestec de emoții—rănită că nu aprecia eforturile mele suficient pentru a le savura ea însăși, dar și un sentiment ciudat de validare că măcar cineva se bucura de plăcintele mele. Totuși, nu era același lucru cu aprobarea ei.

În acea seară, am stat singură în bucătăria mea, privind la tăvile goale de plăcinte stivuite pe tejghea. Gătitul fusese modul meu de a mă conecta cu familia mea, de a păstra vie o parte din soțul meu prin tradiții împărtășite. Dar acum părea un efort zadarnic.

Aș vrea să pot spune că lucrurile s-au schimbat după acea zi—că Ana a dezvoltat brusc un gust pentru plăcintele mele sau că am avut o conversație sinceră care ne-a apropiat. Dar viața nu este întotdeauna așa. Uneori trebuie să accepți că nu toată lumea îți va aprecia eforturile așa cum speri.

Așa că acum gătesc mai rar și mă concentrez mai mult pe bucuria procesului pentru mine decât pe aprobarea altora. Nu este finalul fericit pe care mi-l doream, dar este realitatea pe care am ajuns să o accept.