„Să Trăiesc cu Tata Nu a Fost Ușor: A Încercat să Mă Modeleze în Fiul Perfect”

Crescut cu tata, Andrei, nu a fost deloc ușor. M-a avut când avea doar 22 de ani, sperând că un copil o va ține pe mama, Gabriela, departe de gândul de a-l părăsi. Dar căsnicia lor s-a destrămat după doar trei ani, și am rămas să navighez prin viață cu un tată care avea idei foarte specifice despre cine ar trebui să devin.

De când îmi amintesc, tata era hotărât să mă modeleze în fiul perfect. Voia să fiu cineva de care să fie mândru în fața prietenilor și familiei, cineva care să compenseze pentru viața pe care simțea că a pierdut-o când mama a plecat. M-a împins spre sporturi, deși nu aveam niciun interes pentru ele. În fiecare sâmbătă dimineață, în timp ce alți copii se uitau la desene animate sau se jucau jocuri video, eu eram pe terenul de fotbal sau în sală, încercând să mă ridic la nivelul așteptărilor lui.

„Hai, Lucian! Poți mai bine de atât!” striga el de pe margine, fața lui roșie de frustrare ori de câte ori ratam un gol sau greșeam o pasă. Nu conta cât de mult mă străduiam; niciodată nu era suficient pentru el. Îmi amintesc un meci deosebit de greu când aveam 10 ani. Am ratat un șut crucial și am pierdut meciul. Pe drumul spre casă, tata nu a spus un cuvânt. Tăcerea era mai rea decât orice predică pe care mi-ar fi putut-o ține.

La școală, lucrurile nu erau mult mai bune. Tata insista să iau numai note de 10, chiar și la materiile la care mă chinuiam. A angajat meditatori și mă făcea să studiez ore întregi în fiecare noapte. „Trebuie să fii cel mai bun, Lucian,” spunea el. „Niciun fiu al meu nu va fi mediocru.” Presiunea era imensă și adesea mă trezeam noaptea, uitându-mă la tavan, întrebându-mă dacă voi fi vreodată suficient de bun pentru el.

Pe măsură ce am crescut, așteptările au devenit și mai mari. Tata voia să urmez calea lui și să devin avocat. Mă ducea la biroul lui în weekenduri, arătându-mi împrejurimile și prezentându-mă colegilor lui. „Acesta este fiul meu, Lucian,” spunea el mândru. „Va deveni un avocat grozav într-o zi.” Dar adevărul era că nu aveam niciun interes pentru drept. Voiam să fiu artist. Iubeam să desenez și să pictez, pierzându-mă în culorile și formele care curgeau din imaginația mea.

Când în sfârșit am avut curajul să-i spun tatei despre visele mele, a fost furios. „Artă? Asta nu e o carieră reală!” a strigat el. „Trebuie să te gândești la viitorul tău, Lucian. Ai nevoie de stabilitate, nu de un vis imposibil.” Cuvintele lui m-au rănit profund și pentru mult timp mi-am îngropat pasiunea pentru artă, încercând să mă potrivesc în tiparul pe care îl crease pentru mine.

Dar oricât de mult m-am străduit, nu a fost niciodată suficient. Presiunea constantă și-a pus amprenta asupra mea. Până am ajuns la liceu, mă luptam cu anxietatea și depresia. Mă simțeam ca un eșec, incapabil să îndeplinesc așteptările tatei sau să-mi găsesc propriul drum în viață.

Într-o noapte, după o altă ceartă despre viitorul meu, mi-am făcut bagajele și am plecat. Nu știam unde mă duc sau ce voi face, dar știam că nu mai puteam rămâne cu tata. Greutatea așteptărilor lui era prea mare de suportat.

Am ajuns să stau pe canapeaua unui prieten pentru o vreme, încercând să-mi dau seama ce urmează. Nu a fost ușor, dar pentru prima dată în viața mea am simțit un sentiment de libertate. Am început să iau cursuri de artă la un centru comunitar local și am găsit alinare în creație din nou.

Dar chiar și pe măsură ce începeam să-mi croiesc propriul drum, umbra așteptărilor tatălui meu plana asupra mea. Rareori vorbeam după ce am plecat și când o făceam, conversațiile noastre erau tensionate și stânjenitoare. El nu putea înțelege de ce am ales un alt drum și eu nu-l puteam ierta pentru că a încercat să mă forțeze într-o viață care nu era a mea.

În cele din urmă, să trăiesc cu tata nu a fost ușor pentru că a încercat să mă facă cineva care nu eram. Voia un fiu perfect de arătat lumii, dar tot ce mi-am dorit vreodată a fost să fiu eu însumi.