„Soacra Mea Încearcă Să Îmi Întoarcă Copiii Împotriva Mea”: Nu O Voi Lăsa

Când eu și Andrei ne-am căsătorit, eram dornică să fac o impresie bună asupra familiei lui, în special asupra mamei sale, Elena. Am crezut că dacă o voi cuceri, viețile noastre vor fi mai ușoare. Am făcut tot posibilul să fiu politicosă, acomodantă și chiar deferentă. Dar indiferent de ce făceam, părea că Elena găsea mereu ceva de criticat.

La reuniunile de familie, făcea comentarii răutăcioase despre gătitul meu, despre cum îmi întrețin casa și chiar despre cum îmi cresc copiii. Am încercat să trec peste, gândindu-mă că poate era doar de modă veche sau fixată în obiceiurile ei. Dar pe măsură ce timpul trecea, comportamentul ei devenea din ce în ce mai intruziv.

Când eu și Andrei am avut primul nostru copil, Maria, lucrurile s-au înrăutățit. Elena venea neanunțată, îmi rearanja bucătăria și critica modul în care o creșteam pe Maria. Spunea lucruri de genul: „Pe vremea mea, nu ne răsfățam copiii așa,” sau „O răsfeți ridicând-o de fiecare dată când plânge.”

Am încercat să stabilesc limite, dar Elena găsea mereu o modalitate de a mă submina. Îi spunea lui Andrei că sunt prea sensibilă sau că nu apreciez ajutorul ei. Andrei, prins la mijloc, de multe ori îi lua partea mamei sale, lăsându-mă să mă simt izolată și neajutorată.

Când s-a născut al doilea nostru copil, Mihai, am sperat că lucrurile se vor îmbunătăți. Dar, dacă e posibil, s-au înrăutățit. Elena părea să ia ca pe o provocare personală să se amestece în fiecare aspect al vieților noastre. Le spunea Mariei și lui Mihai că sunt prea strictă, că nu știu ce fac și că ar trebui să o asculte pe ea în schimb.

Într-o zi, am auzit-o spunându-i Mariei: „Mama ta nu știe cum să aibă grijă de tine cum trebuie. Ar trebui să vii la bunica dacă ai nevoie de ceva.” Eram furioasă. Am confruntat-o pe Elena, dar ea m-a ignorat, spunând că exagerez.

Andrei a încercat să medieze, dar era clar că nu voia să-și supere mama. Mă simțeam ca și cum aș fi luptat o bătălie pierdută. Indiferent de ce făceam, Elena părea să aibă mereu avantajul.

Când ne-am mutat în sfârșit în propria noastră casă, am crezut că poate distanța va ajuta. Dar Elena a continuat să găsească modalități de a se implica în viețile noastre. Suna constant, apărea neanunțată și chiar încerca să ia copiii pentru weekenduri fără să mă întrebe mai întâi.

Am încercat să vorbesc cu Andrei despre asta, dar el spunea doar: „Așa e ea. Trebuie să înveți să te descurci.” Mă simțeam ca și cum aș fi fost manipulată, ca și cum sentimentele mele nu contau.

Într-o zi, am găsit-o pe Maria plângând în camera ei. Când am întrebat-o ce s-a întâmplat, mi-a spus: „Bunica spune că ești o mamă rea. E adevărat?” Mi s-a rupt inima. Am realizat că subminarea constantă a Elenei începea să își pună amprenta asupra copiilor mei.

Știam că trebuie să fac ceva. M-am așezat cu Andrei și i-am spus că trebuie să stabilim limite ferme cu mama lui. A fost de acord cu reticență, dar puteam să-mi dau seama că nu era pe deplin de acord.

Am încercat să limităm vizitele și apelurile Elenei, dar ea găsea mereu o modalitate de a riposta. Îl făcea pe Andrei să se simtă vinovat, spunând că o ținem departe de nepoții ei. Andrei ceda, iar ciclul începea din nou.

Mă simțeam ca și cum aș fi pierdut controlul asupra propriei mele familii. Relația mea cu Andrei devenea tensionată și am început să-l resent pentru că nu mă susținea. Mă simțeam ca și cum aș fi luptat un război pe două fronturi: împotriva Elenei și împotriva propriului meu soț.

În cele din urmă, am realizat că nu există o soluție ușoară. Elena nu avea să se schimbe, iar Andrei nu era dispus să-i țină piept. Mă simțeam prinsă, ca și cum aș trăi într-un coșmar din care nu mă puteam trezi.

Îmi iubesc copiii mai mult decât orice și voi continua să lupt pentru ei. Dar știu că atâta timp cât Elena este în viețile noastre, lucrurile nu vor fi niciodată cu adevărat liniștite. Este o pastilă amară de înghițit, dar este realitatea cu care trebuie să trăiesc.