„Soacra mea ne-a ajutat mereu cu copiii. Apoi am descoperit că o epuiza”

De când m-am căsătorit cu Bogdan, mama lui, Elena, a fost o prezență constantă în viața noastră. Era genul de femeie care putea să lumineze o cameră cu zâmbetul ei și părea că are un rezervor nesfârșit de energie. Când s-au născut gemenii noștri, Andrei și Maria, Elena a intervenit fără ezitare pentru a ajuta. La început, am crezut că suntem incredibil de norocoși să avem sprijinul ei.

Elena venea în fiecare zi, uneori rămânând până târziu în noapte pentru a ajuta cu totul, de la hrănire și schimbarea scutecelor, la alinarea durerilor de dinți și citirea poveștilor de noapte. Implicarea ei m-a lăsat să mă întorc la muncă fără să-mi fac griji despre costurile mari și natura impersonală a creșelor. Bogdan și eu eram recunoscători, și am crezut întotdeauna că Elena este fericită să petreacă atât de mult timp cu nepoții ei. Până la urmă, ea își crescuse trei copii și adesea menționa cât de mult îi lipseau acele zile pline și zgomotoase.

Pe măsură ce lunile s-au transformat în ani, vizitele Elenei au devenit coloana vertebrală a rutinei noastre zilnice. Totuși, am început să observ schimbări subtile la ea. Cearcănele de sub ochi păreau mai pronunțate, râsul ei rapid apărea mai rar, și uneori părea pur și simplu epuizată. Am întrebat-o dacă totul este în regulă, și ea îmi respingea preocupările cu un gest al mâinii, insistând că este bine.

Într-o seară, în timp ce curățam după cină și Bogdan îi culca pe copii, Elena a izbucnit în lacrimi. Lacrimile au venit brusc, și tremura în timp ce încerca să le șteargă. „Îmi pare rău, Madalina,” a suspinat ea, „nu mai pot face asta.”

Am rămas șocată. „Ce vrei să spui, Elena? Ești bolnavă?”

Ea a clătinat din cap, luându-și un moment să se adune. „Nu sunt bolnavă, dar sunt obosită. Sunt atât de obosită. Credeam că pot să fac față, să vă ajut pe tine și pe Bogdan așa cum am făcut cu propriii mei copii, dar este prea mult. Nu mai sunt la fel de tânără ca înainte, și a fost mai greu decât am vrut să admit.”

Confesiunea m-a lovit ca un val. Tot acest timp, am luat ajutorul ei de-a gata, presupunând că este motivată de aceeași energie maternă care o ajutase să-și crească propriii copii. Dar Elena era mai în vârstă acum, rezervele ei de energie nu erau la fel de nesfârșite cum îmi imaginam.

„Trebuie să găsim o altă cale,” am spus, simțindu-mă vinovată. „Nu mi-am dat seama, Elena. Îmi pare foarte rău.”

Ea a dat din cap, ștergându-și ochii. „Îi iubesc pe Andrei și Maria, știi asta. Îmi place să fac parte din viața lor, dar trebuie să o fac într-un mod care să nu mă epuizeze. Am nevoie și de timp pentru mine.”

Săptămânile următoare au fost o luptă pentru a ne reorganiza viețile. Am găsit o creșă locală pentru gemeni, și mi-am redus orele de muncă pentru a gestiona mai mult acasă. Elena încă ne vizita, dar vizitele erau mai scurte și mai puțin frecvente. Dinamica în familia noastră s-a schimbat, și deși era necesar, a venit cu un sentiment de pierdere pentru noi toți.

Privind înapoi, îmi doresc să fi observat semnele mai devreme. Îmi doresc să fi întrebat mai mult și să fi presupus mai puțin. Elena încă zâmbește, dar în ochii ei se vede o oboseală care nu era acolo înainte, un memento al lunilor în care am cerut prea mult fără să vedem costul.