Când două familii devin una: Povestea unei alegeri care ne-a rupt

— Nu mai pot, mamă! Nu mai vreau să stau aici! Vlad își strângea pumnii și lacrimile îi curgeau pe obraji. Era a treia oară în acea săptămână când îl găseam plângând în camera lui, după ce Irina îi spusese iar că nu e fratele ei adevărat și că ar fi mai bine să plece. M-am așezat lângă el pe pat, încercând să-l cuprind cu brațele, dar s-a tras înapoi. — De ce trebuie să stau cu ea? De ce nu pot avea și eu o familie normală?

Îmi simțeam inima sfâșiată. De când m-am mutat cu Radu și fiica lui, Irina, totul părea un câmp de luptă. Vlad, băiatul meu de 13 ani, nu reușea să se adapteze la noua noastră viață. Irina, cu doi ani mai mică, era mereu pe picior de război. Orice încercare de apropiere se transforma rapid într-o ceartă: cine stă la fereastră în mașină, cine primește ultima felie de pizza, cine are voie să se uite primul la televizor.

Radu încerca să fie mediatorul perfect, dar uneori simțeam că ține mai mult cu Irina. — E normal să fie geloasă, îmi spunea el într-o seară, când Vlad adormise plângând. — A pierdut-o pe mama ei acum trei ani. Trebuie să avem răbdare.

Dar câtă răbdare poți avea când propriul copil te privește ca pe un trădător? Într-o zi, după o ceartă violentă între copii — Vlad îi aruncase Irinei caietul pe geam, iar ea îi zgâriase consola de jocuri — Radu a venit cu o propunere care mi-a înghețat sângele în vine.

— Poate ar fi mai bine ca Vlad să stea o vreme la părinții tăi din Bacău. Să se liniștească lucrurile aici. Să-i dăm timp Irinei să se obișnuiască cu noua situație.

Am protestat din reflex: — Cum să-l trimit departe? E copilul meu! Dar Radu a insistat: — Nu-l trimitem pentru totdeauna. Doar câteva luni. Să vadă că nu e pedepsit, ci că vrem ce e mai bine pentru toți.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la Vlad mic, cum venea la mine în pat după coșmaruri, cum mă striga „mami” cu voce tremurată. Cum să-l las singur? Dar dimineața, când l-am găsit din nou plângând și spunându-mi că mă urăște pentru că l-am adus aici, am cedat.

— Vlad, vrei să mergi la bunici pentru o vreme? Poate acolo te vei simți mai bine…

S-a uitat la mine cu ochii mari și roșii: — Vrei să scapi de mine?

M-am simțit ca ultimul om. Am încercat să-i explic că nu e vina lui, că vreau doar să fie fericit. Dar el nu m-a crezut. A doua zi am făcut bagajele împreună. N-a vrut să-și ia nimic de la Irina — nici măcar jucăriile pe care le primise de la ea de Crăciun.

Când am ajuns la Bacău, mama m-a luat deoparte: — Nu cred că faci bine. Copiii trebuie să stea lângă mama lor.

— Știu… dar nu mai pot…

Primele zile fără Vlad au fost un gol imens. Casa era mai liniștită, Irina părea chiar mai veselă. Radu spunea că e doar o etapă și că totul va fi bine. Dar eu mă simțeam vinovată pentru fiecare zâmbet al Irinei.

Vorbeam zilnic cu Vlad la telefon. La început era distant, răspundea monosilabic. După o săptămână mi-a spus: — Mami, aici e liniște… dar mi-e dor de tine.

Am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit iremediabil. Dacă nu cumva Vlad va crește cu sentimentul că a fost dat la o parte pentru fericirea altcuiva. Între timp, relația mea cu Radu s-a răcit. Orice discuție despre copii devenea un reproș mut.

Într-o seară, după ce Irina a adormit, i-am spus lui Radu: — Nu pot trăi așa. Mi-e dor de Vlad. Simt că l-am abandonat.

Radu a oftat: — Și eu simt că am pierdut ceva important. Dar nu știu cum să reparăm…

Au trecut două luni până când am avut curajul să merg după Vlad. Când l-am văzut în poarta casei părinților mei, mai slab și cu ochii triști, mi s-a rupt sufletul. L-am strâns în brațe și i-am promis că nu-l voi mai lăsa niciodată deoparte.

Întoarcerea acasă a fost grea. Irina era reticentă, Radu tensionat. Dar am decis să mergem împreună la consiliere de familie. Am început să vorbim deschis despre sentimentele noastre, despre frici și nevoi.

Nu pot spune că totul s-a rezolvat ca prin minune. Dar am învățat că fuga nu e niciodată soluția și că fiecare copil are nevoie de locul lui în familie — indiferent cât de greu e drumul până acolo.

Uneori mă întreb: oare câți părinți fac greșeala asta? Oare câți copii cresc cu sentimentul că nu sunt destul? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi ales?