„Casa noastră, regulile lor?” – Povestea unei mame care luptă pentru liniștea și demnitatea ei

— Nu mai pot, Ion! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la el peste masa din bucătărie. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea nebunește. — Vlad vrea să se mute aici cu toții! Cu Ana și copiii! Unde o să mai fim noi? Unde o să mai fiu eu?

Ion a oftat adânc, evitându-mi privirea. — Maria, e fiul nostru. Nu putem să-l lăsăm pe drumuri. Știi că au probleme cu banii, că apartamentul lor e mic și chiria a crescut enorm…

— Și noi? Noi nu contăm? — am ridicat vocea fără să vreau. — Toată viața am muncit pentru casa asta. Am visat la liniște, la o bătrânețe tihnită. Acum trebuie să ne ascundem prin camere ca niște chiriași?

A tăcut. Știam că nu va răspunde. Mereu a fost mai slab când vine vorba de Vlad. Mereu a cedat.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, atingând mobila veche, perdelele cusute de mine, fotografiile de pe pereți. Fiecare colț avea amintirile mele: primul Crăciun cu Ion, serile când citeam la lampă, mirosul de cozonac din bucătărie. Toate astea urmau să fie invadate de gălăgia copiilor, de pretențiile Anei, de prezența constantă a lui Vlad.

A doua zi dimineață, Vlad a venit cu Ana și copiii. S-au așezat la masă ca și cum ar fi fost deja acasă. Ana a început să întrebe despre camere: — Aici ar putea dormi fetele, iar noi am putea lua dormitorul mare… Maria, nu te superi dacă mutăm dulapul ăsta? E cam vechi…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Nu cred că e cazul să mutăm nimic încă… — am spus încet.

Vlad a zâmbit forțat: — Mamă, trebuie să ne adaptăm cu toții. E greu pentru noi toți.

Am vrut să țip: „Dar pentru mine cine se adaptează?” Dar m-am abținut. M-am ridicat și am ieșit pe balcon.

În zilele următoare, discuțiile s-au întețit. Ana venea cu tot felul de idei despre cum ar trebui „modernizată” casa. Vlad încerca să mă convingă că „e doar o perioadă scurtă”. Copiii alergau peste tot, trântind uși și râzând zgomotos.

Ion se retrăgea tot mai mult în tăcere. Îl vedeam cum se uită la televizor fără să-l asculte cu adevărat. Seara, când rămâneam doar noi doi, încercam să-i spun ce simt:

— Ion, nu mai sunt tânără. Am nevoie de liniște. Nu vreau să fiu bonă pentru nepoți sau menajeră pentru Ana.

— Maria, e familia noastră… — repeta el ca un refren obosit.

Într-o zi, am găsit-o pe Ana în bucătărie, răscolind prin sertare.

— Caut niște farfurii mai mari. Ale tale sunt cam mici pentru noi… — a spus fără să ridice privirea.

— Sunt farfuriile mele. Le-am primit de la mama mea… — am răspuns apăsat.

A ridicat din umeri: — Poate e timpul pentru ceva nou.

Atunci am simțit că explodez. Am ieșit din bucătărie și m-am prăbușit pe pat, plângând în hohote. Nu mai eram stăpână pe casa mea. Nu mai eram stăpână pe viața mea.

În acea noapte am visat-o pe mama. Stătea la masa din bucătărie și mă privea blând:

— Maria, nu lăsa pe nimeni să-ți ia liniștea. Ai muncit prea mult pentru ea.

M-am trezit hotărâtă. Dimineața i-am chemat pe toți la masă.

— Vreau să vorbim serios — am început cu voce tremurată dar fermă. — Casa asta e a mea și a lui Ion. Voi sunteți familia noastră și vă iubim, dar avem nevoie de spațiul nostru, de liniștea noastră. Nu pot trăi ca o străină în propria casă.

Ana s-a uitat la Vlad nemulțumită. Vlad s-a înroșit la față:

— Mamă… nu avem unde merge…

— Vlad, te ajutăm cu bani pentru chirie sau cu ce putem, dar nu pot accepta să-mi pierd demnitatea și liniștea la bătrânețe.

Ion s-a uitat la mine lung. Pentru prima dată după mult timp, i-am văzut lacrimi în ochi.

— Maria are dreptate — a spus încet.

A fost o liniște apăsătoare. Ana s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră. Vlad a rămas cu capul plecat.

Au trecut câteva zile până când au început să caute altceva. Atmosfera era tensionată, dar simțeam că respir din nou.

Poate că nu sunt o mamă rea dacă spun „nu”. Poate că merit și eu un colț de liniște după o viață întreagă de sacrificii pentru familie. Voi ce ați face în locul meu? Unde se termină datoria de părinte și unde începe dreptul la propria viață?