Între două mame: Povara alegerii

— Ivana, nu pot să cred că faci asta! Vocea mamei mele, Maria, răsună în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei care fierbe pe aragaz. Mâinile îi tremură pe marginea mesei, iar ochii îi ard de supărare. — Tu chiar vrei să-ți lași mama singură pentru… pentru ea?

Nu știu cum să-i răspund. Mă simt ca un copil prins cu mâța-n sac, deși am treizeci și șapte de ani și o familie a mea. Privesc pe geam, la ploaia care lovește sticla cu furie, ca și cum ar vrea să-mi spele rușinea. Dar rușinea nu se spală așa ușor.

Totul a început acum trei luni, când soacra mea, Elena, a făcut un accident vascular cerebral. Soțul meu, Vlad, era plecat la muncă în Germania, iar băiatul nostru, Darius, abia intrase la liceu. Elena nu mai avea pe nimeni în afară de noi. Când am primit telefonul de la spital, am știut că trebuie să fac ceva. Am lăsat totul baltă și am fugit la ea.

Mama a venit după două zile să mă vadă. A găsit casa goală și m-a sunat disperată. — Unde ești? Ce s-a întâmplat? Am simțit în vocea ei nu doar îngrijorare, ci și o teamă veche, aceea că o voi părăsi într-o zi pentru altcineva.

— Sunt la Elena, i-am spus. Are nevoie de mine. Nu poate nici să se ridice din pat.

— Și eu? Eu ce fac? Cine are grijă de mine?

Mama nu era bolnavă, dar era singură. Tata murise acum șapte ani și eu eram tot ce-i mai rămăsese. Îmi amintesc cum mă ținea de mână când eram mică și îmi promitea că nu mă va lăsa niciodată singură. Acum, eu eram cea care trebuia să promită.

În fiecare zi făceam naveta între cele două case: dimineața la mama, după-amiaza la Elena. Îi schimbam pansamentele, îi dădeam medicamentele, îi citeam din revistele ei preferate. Seara, mă întorceam la mama să-i aduc cumpărături și să-i ascult nemulțumirile.

— Nu înțelegi că te pierd? îmi spunea mama într-o seară, cu voce stinsă. — De când ai ales-o pe ea, parcă nu mai ești fata mea.

Am simțit un nod în gât. — Mamă, nu am ales pe nimeni. Încerc doar să fac ce e corect.

— Corect pentru cine? Pentru tine? Pentru Vlad? Pentru o femeie care nici măcar nu te-a vrut la început?

Asta era adevărul dureros: Elena nu mă acceptase niciodată cu adevărat. Când m-am căsătorit cu Vlad, mi-a spus direct: „Sper că știi să gătești ca lumea, altfel n-ai ce căuta în familia noastră.” Ani de zile am încercat să-i câștig respectul, dar mereu găsea ceva de criticat: supa prea sărată, bluza prea scurtă, copilul prea răsfățat.

Acum însă, Elena era neputincioasă ca un copil. Mâinile ei tremurau când încerca să ducă lingura la gură. Ochii ei albaștri mă priveau cu teamă și recunoștință.

— Ivana, îmi pare rău pentru tot ce ți-am spus… mi-a șoptit într-o seară, când îi schimbam pijamaua. — N-am știut să fiu o mamă bună pentru tine.

Am simțit cum mi se rupe inima. — Nu contează acum… Suntem aici una pentru cealaltă.

Dar pentru mama mea conta. În fiecare zi devenea tot mai distantă. Nu mai voia să vin la ea cu Darius, nu mai răspundea la telefon decât scurt și rece.

— Ai devenit străină pentru mine… mi-a spus într-o zi. — Poate că așa trebuie să fie: copiii pleacă și uită.

M-am prăbușit pe patul copilăriei mele și am plâns ca atunci când tata a murit. M-am simțit vinovată pentru fiecare clipă petrecută lângă Elena și nu lângă mama.

Vlad a venit acasă pentru o săptămână și a încercat să mă liniștească.

— Ivana, nu poți să le mulțumești pe amândouă. Faci tot ce poți.

— Dar dacă nu e destul? Dacă o pierd pe mama?

— Mama ta are nevoie de timp… Și tu ai nevoie să te ierți.

Dar cum să mă iert când simt că trădez sângele meu? Cum să aleg între datoria față de soacră și dragostea față de mama care m-a crescut?

Într-o zi, Darius m-a întrebat:

— Mama, tu pe cine iubești mai mult?

Am rămas fără cuvinte. Cum să-i explic unui adolescent că iubirea nu se împarte ca pâinea?

Au trecut luni de zile în care am trăit între două case și două inimi frânte. Într-o seară, mama m-a sunat plângând:

— Ivana, mi-e dor de tine… Poți veni mâine la mine?

Am lăsat totul baltă și am fugit la ea. Am găsit-o stând pe marginea patului, cu poza tatei în mână.

— Iartă-mă… Nu vreau să te pierd… Dar mi-e frică să fiu singură…

Am îmbrățișat-o strâns și am plâns împreună până dimineața.

Acum încerc să împac cele două lumi: îi duc Elenei supa preferată și îi citesc mamei din romanul ei favorit. Dar rana dintre noi rămâne adâncă.

Mă întreb în fiecare zi: oare există vreo alegere corectă când inima ta e ruptă în două? Poate cineva să împace datoria cu iubirea fără să piardă ceva esențial din sine?