Printre rafturi străine: Povestea Mariei în supermarketul modern

— Nu mai găsesc făina, iar lista asta parcă e scrisă în altă limbă! am murmurat, strângându-mi baticul sub bărbie și privind neputincioasă spre rafturile interminabile. Era joi dimineața, ora la care supermarketul din cartier se umplea de oameni grăbiți, iar eu, Maria, mă simțeam ca o muscă prinsă într-un borcan prea mare.

— Mamă, nu te mai descurci nici la cumpărături? a răsunat vocea fiicei mele, Elena, la telefon. — Dacă vrei, îți comand eu totul online.

Am oftat. Nu voiam să fiu o povară. Nu voiam să mă simt inutilă. Dar supermarketul ăsta nou, cu rafturi cât zidurile de la biserică și cu etichete mici, era un labirint pentru mine. Mă uitam la lista scrisă cu pixul tremurat: făină, zahăr, ulei, lapte. Lucruri simple, dar fiecare pas printre rafturi era o luptă cu oboseala și cu privirile nerăbdătoare ale tinerilor care treceau pe lângă mine ca vântul.

— Sărut-mâna, doamnă! Aveți nevoie de ajutor? m-a întrebat un băiat cu vestă portocalie.

— Nu, mulțumesc, mă descurc… am mințit, deși nu vedeam niciun semn spre făină. Mi-era rușine să cer ajutor. Parcă toată lumea se grăbea, nimeni nu avea timp pentru o bătrână care abia se mișca.

Am încercat să-mi amintesc cum era pe vremuri. Mergeam la alimentara din colț, unde tanti Viorica știa ce-mi trebuie fără să-i spun. Acum, totul era rece și impersonal. Când am ajuns la casa de marcat, am văzut că nu mai sunt casiere. Doar niște aparate cu ecrane mari și luminițe.

— Doamnă, trebuie să scanați singură produsele! mi-a spus o fată tânără, cu unghii lungi și telefonul lipit de ureche.

— Dar… eu nu știu cum… am bâiguit.

— Apăsați aici! a oftat ea și mi-a luat punga din mână. În spatele meu se formase deja o coadă. Simțeam cum obrajii mi se înroșesc de rușine. O femeie mai tânără a început să bombăne:

— Haideți odată! Unii oameni n-au ce căuta singuri la cumpărături…

M-am simțit mică, invizibilă. Am ieșit din magazin cu ochii în lacrimi. Pe drum spre casă, m-am oprit pe o bancă. Mâinile îmi tremurau și inima îmi bătea tare. M-am gândit la soțul meu, Ion, care nu mai e de câțiva ani. El mă făcea să râd chiar și când nu găseam zahărul prin sertare.

Acasă, am pus cumpărăturile pe masă și am sunat-o pe Elena.

— Mamă, iar ai plâns? De ce nu m-ai lăsat să-ți comand eu?

— Pentru că vreau să simt că mai pot face ceva singură… Nu vreau să devin o mobilă în casa ta!

A tăcut. Știam că nu înțelege. Pentru ea, totul e simplu: comanzi online, plătești cu cardul, primești acasă. Pentru mine, fiecare ieșire e o bătălie cu lumea care nu mai are răbdare cu bătrânii.

Seara, când am aprins lumina mică din bucătărie și am pus ceaiul pe foc, m-am gândit la toți cei ca mine. Oare câți dintre noi se simt pierduți printre rafturi? Câți își doresc doar un zâmbet sau o vorbă bună?

A doua zi am încercat din nou. Am intrat în același supermarket cu pași mici și inima strânsă. De data asta, la raftul cu făină era o doamnă cam de vârsta mea.

— Și dumneavoastră vă uitați după făina albă? m-a întrebat ea zâmbind timid.

— Da… Parcă totul e pus altfel de fiecare dată!

Am râs împreună și ne-am ajutat una pe alta să găsim ce ne trebuia. Pentru câteva minute nu m-am mai simțit singură.

Dar când am ajuns iar la casele automate, aceeași poveste: coadă, priviri grăbite, tehnologie care mă depășește. Am ieșit din magazin cu sufletul greu.

Acasă, m-am uitat pe geam la copiii care alergau în fața blocului și m-am întrebat: oare lumea asta mai are răbdare pentru cei ca mine? Oare bătrânețea e o vină sau doar o etapă pe care toți o vom trăi?

Poate că nu supermarketurile sunt problema cea mare, ci faptul că ne-am pierdut răbdarea unii cu alții. Dar dacă nici noi nu mai avem curaj să cerem ajutor sau să ne spunem povestea… cine ne va auzi?

Voi ce credeți? Cum ar trebui să arate un loc unde toți – tineri sau bătrâni – să se simtă bineveniți?