Ultima plată în monede: Povestea mea din spatele tejghelei

— Nu se poate, domnule Mihăilescu! Nu pot să cred că asta e tot ce ați avut de spus după trei ani în care am tras ca un câine aici! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în fața biroului îngust, tapetat cu afișe vechi și mirosind a cartofi prăjiți.

— Dacă nu-ți convine, poți să pleci. Dar să nu uiți: aici nu e loc pentru leneși sau pentru cei care pun întrebări, mi-a răspuns sec șeful, fără să ridice ochii din telefon.

În acea dimineață de noiembrie, ploua mărunt peste București, iar eu, Vlad Popescu, mă simțeam mai mic decât oricând. Aveam 23 de ani și trei ani de muncă la fast-food-ul „Gustul Casei”, unde am învățat să zâmbesc clienților chiar și când mă durea stomacul de foame. Am început acolo imediat după liceu, cu speranța că voi strânge bani pentru facultate. Dar viața nu a fost niciodată blândă cu mine.

Mama mea, Maria, lucra la o croitorie din cartier, iar tata ne-a părăsit când aveam 12 ani. De atunci, am fost doar noi doi și grijile zilnice. Seara, când ajungeam acasă cu hainele mirosind a ulei ars, mama mă întreba mereu:

— Vlad, nu vrei să cauți altceva? Poate găsești ceva mai bun…

— Mamă, nu-i așa ușor. Măcar aici știu ce am de făcut și primesc banii la timp…

Dar nu era chiar așa. În ultimele luni, salariile întârziau tot mai des. Orele suplimentare nu erau plătite niciodată. Când am îndrăznit să întreb de ce nu primesc banii la timp, domnul Mihăilescu m-a privit de parcă aș fi cerut luna de pe cer.

Într-o zi, după ce am stat 12 ore la tejghea fără pauză, am decis că ajunge. Am scris o cerere de demisie și am lăsat-o pe biroul șefului. A doua zi m-a chemat la el.

— Vrei să pleci? Foarte bine. Dar să nu crezi că o să-ți fie mai bine în altă parte! Și să nu uiți să-ți iei banii…

Când am venit să-mi ridic ultimul salariu, m-a întâmpinat cu un zâmbet ironic și mi-a întins o pungă mare de plastic. Am deschis-o și am rămas fără cuvinte: era plină cu monede de 1 ban și 5 bani. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie.

— Ce-i asta? am întrebat printre dinți.

— Salariul tău. Ai vrut banii? Poftim banii! Să vezi cum e să-i numeri…

Am ieșit din birou cu punga grea și cu sufletul zdrobit. Pe drum spre casă, oamenii mă priveau ciudat. M-am oprit pe o bancă și am început să plâng. Nu pentru bani, ci pentru umilința pe care o simțeam până în măduva oaselor.

Acasă, mama m-a găsit numărând monedele pe masă.

— Vlad, ce s-a întâmplat?

— Uite ce mi-au făcut…

A doua zi, am postat totul pe Facebook: poza cu punga de monede și povestea mea. Nu mă așteptam la nimic. Dar postarea s-a viralizat peste noapte. Zeci de oameni au început să comenteze:

„Așa se poartă patronii cu tinerii în România!”
„Și eu am pățit la fel!”
„Trebuie să facem ceva!”

Jurnaliștii au început să mă caute. Un reporter de la o televiziune locală m-a invitat să povestesc totul în direct. În acea seară, stăteam în fața camerelor de filmat, cu mâinile transpirate și inima bătând nebunește.

— Vlad, ce ai simțit când ai primit banii în monede?

— M-am simțit ca un nimeni… Ca și cum toată munca mea nu a valorat nimic.

După emisiune, telefonul nu s-a mai oprit din sunat. Unii mă felicitau pentru curaj, alții mă acuzau că exagerez sau că „așa e peste tot”. Dar cel mai mult m-au durut vorbele tatălui meu, care a reapărut brusc după ani de tăcere:

— Dacă ai fi fost mai bărbat, nu te-ai fi plâns pe internet!

Am închis telefonul și am ieșit afară. Ploua din nou. M-am gândit la toți tinerii ca mine care muncesc pe salarii mici și sunt tratați fără respect. La mamele care își cresc copiii singure și la patronii care cred că pot face orice fără consecințe.

După câteva zile, Inspectoratul Teritorial de Muncă a început o anchetă la fast-food-ul unde lucrasem. Domnul Mihăilescu a fost amendat pentru încălcarea drepturilor angajaților. Unii colegi mi-au mulțumit că am avut curajul să spun adevărul.

Dar viața nu s-a schimbat peste noapte. Încă îmi caut un loc de muncă decent. Încă mă trezesc uneori noaptea cu gândul la acea pungă de monede.

Mă întreb adesea: oare cât valorează demnitatea unui om în România? Și câți dintre noi mai avem curajul să spunem „ajunge” atunci când suntem umiliți?