Dispariția din Munții Apuseni: Povestea care mi-a sfâșiat familia

— Unde e Vlad? Am întrebat cu vocea tremurândă, privind spre pădurea deasă care începea chiar din spatele casei bunicilor. Era trecut de ora prânzului, iar soarele ardea nemilos peste dealurile Apusenilor. Mama, cu ochii roșii și mâinile strânse pe șorț, a răspuns fără să mă privească: — Nu știu, Ilinca. Nu știu…

Aveam doisprezece ani atunci, iar Vlad, fratele meu mai mic cu doi ani, era mereu umbra mea. Vara aceea trebuia să fie ca toate celelalte: plină de râsete, de alergat desculți prin iarbă și de povești spuse la lumina lămpii. Dar ceva s-a schimbat în acea zi.

Îmi amintesc perfect: Vlad voia să meargă la pârâu să caute broaște. Eu eram supărată pe el pentru că îmi stricase jurnalul cu mâzgălelile lui copilărești. — Nu vin cu tine! i-am spus răstit. — Du-te singur dacă vrei!

A plecat fără să se uite înapoi. Nu l-am mai văzut niciodată.

Când am realizat că nu se întoarce, am început să-l strig. La început încet, apoi din ce în ce mai tare, până când vocea mi s-a spart în plâns. Bunica a ieșit din casă, iar mama a alergat pe uliță, chemând vecinii. În câteva ore, toată lumea din sat știa că Vlad dispăruse.

Au urmat zile de coșmar. Pompieri, polițiști, voluntari — toți scotoceau pădurea și râul. Eu stăteam pe prispă, cu genunchii la piept, ascultând cum adulții șușoteau: „Poate a fost răpit…”, „Poate s-a rătăcit…”, „Sper să nu fi căzut în apă…”

Tata a venit de la Cluj abia după două zile. Nu l-am văzut niciodată atât de palid. S-a certat cu mama în șoaptă, dar am auzit totul prin peretele subțire: — E vina ta! Nu trebuia să-i lași singuri! — Dar tu unde erai? Mereu la muncă, mereu departe!

Am simțit atunci că familia noastră s-a rupt. Mama nu mai vorbea decât despre Vlad. Tata a început să doarmă pe canapea și să plece dimineața devreme, fără să ne salute. Bunica plângea în fiecare seară la icoană.

Au trecut luni fără nicio veste. Poliția a renunțat la căutări. Satul a uitat încet-încet tragedia noastră, dar pentru noi timpul s-a oprit acolo, în acea zi toridă de vară.

Într-o seară târzie de toamnă, am găsit sub patul lui Vlad o cutie veche de pantofi. În ea erau câteva pietre colorate, un soldățel de plastic și o scrisoare mototolită: „Ilinca, nu fi supărată pe mine. O să-ți aduc ceva frumos de la pârâu.” Am izbucnit în plâns și am simțit pentru prima dată o vinovăție care m-a urmărit ani întregi.

Anii au trecut greu. Mama s-a îmbolnăvit de nervi și a început să ia pastile. Tata s-a mutat la oraș și a încercat să-și refacă viața cu altcineva. Eu am rămas cu bunica, crescând prea repede, încercând să fiu „fata puternică” pe care toți o așteptau.

Într-o zi, când aveam deja optsprezece ani, am găsit curajul să-l întreb pe tata ce crede el că s-a întâmplat cu Vlad. S-a uitat lung la mine și a spus: — Unele lucruri e mai bine să nu le știm niciodată, Ilinca… Dar ochii lui trădau o teamă adâncă.

Am început să caut singură răspunsuri. Am vorbit cu vecinii, am citit dosarul poliției, am mers chiar și la un bătrân din sat despre care se spunea că „vede lucruri”. Toți aveau teorii: că Vlad ar fi fost văzut urcând într-o mașină străină; că ar fi fost luat de cineva din sat; că poate s-a pierdut și n-a mai găsit drumul înapoi.

Într-o noapte de iarnă, mama mi-a mărturisit printre lacrimi: — Ilinca… eu cred că tata tău știe mai mult decât spune. În ziua aceea… l-am văzut vorbind cu un bărbat necunoscut lângă pădure. Dar mi-a spus să nu spun nimănui.

A fost ca un trăsnet. Toată furia și durerea adunate în mine au izbucnit. L-am confruntat pe tata la telefon: — Ce ai făcut? Ce ai ascuns? El a tăcut mult timp, apoi a spus doar atât: — N-am vrut decât să vă protejez…

N-am aflat niciodată adevărul complet despre dispariția lui Vlad. Poate că nici nu există un singur adevăr. Poate fiecare dintre noi poartă o parte din vinovăție și din povară.

Astăzi sunt adult și încă mă trezesc uneori noaptea cu numele lui Vlad pe buze. Familia mea nu s-a vindecat niciodată complet. Mama trăiește cu fantomele trecutului, tata e un străin pentru mine, iar eu încerc să găsesc sens în tot acest haos.

Mă întreb uneori: dacă aș fi mers cu el la pârâu în acea zi, ar fi fost totul altfel? Sau unele destine sunt scrise dinainte și nu putem schimba nimic?

Voi ce credeți? Poate fi iertată vreodată o astfel de povară? Sau suntem condamnați să trăim mereu cu umbrele trecutului?