Apartamentul bunicii și povara moștenirii

— Nu-mi amintesc unde am pus cheile, Ovidiu… Poate le-ai văzut tu?
Vocea bunicii răsuna slab din bucătărie, iar eu, cu palmele transpirate pe telefon, încercam să termin un email important pentru serviciu. Era a treia oară în acea zi când bunica Maria mă întreba același lucru. M-am ridicat oftând și am intrat în bucătărie, unde ea răsfoia o carte de bucate veche, cu paginile îngălbenite.
— Bunico, cheile sunt pe masă, lângă cana ta de ceai.
Ea a zâmbit stins, iar ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Îmi pare rău, dragul meu. Parcă nu mai sunt eu…
Am simțit un nod în gât. Nu era vina ei. Dar nici a mea nu era că viața mea se transformase într-un carusel de griji și frustrări.

Totul a început cu două luni în urmă, când notarul ne-a chemat pe mine și pe mama la biroul lui din Piața Romană. Bunica își făcuse testamentul: apartamentul din Drumul Taberei îmi revenea mie. Mama a izbucnit atunci:
— Cum adică? Eu sunt fiica ta! Ovidiu nici măcar nu vine des pe la tine!
Bunica a ridicat privirea spre mine și a spus încet:
— El m-a ajutat mereu când am avut nevoie. Și știu că nu mă va lăsa singură.
Mama a plecat trântind ușa, iar eu am rămas cu un gust amar. Nu voiam să fiu motivul unui nou conflict între ele. Dar nici nu puteam refuza apartamentul — era singura mea șansă să scap din chirie.

Primele săptămâni au fost ca un vis: mutat într-un apartament luminos, cu miros de gutui coapte și amintiri din copilărie. Dar visul s-a transformat repede în coșmar. Bunica a început să uite lucruri simple: dacă a mâncat, unde a pus banii de pensie, dacă a închis aragazul. Într-o noapte m-a trezit mirosul de fum — uitase o cratiță pe foc.

Am început să lipsesc tot mai mult de la serviciu. Șeful meu, domnul Ionescu, m-a chemat la el:
— Ovidiu, ai potențial, dar nu poți continua așa. Ori te concentrezi aici, ori…
Nu mi-a terminat fraza. Am ieșit din birou cu capul plecat.

Acasă, bunica mă aștepta cu supa ei preferată de pui și cu o poveste despre tinerețea ei la Câmpulung. Dar la mijlocul poveștii s-a oprit brusc:
— Ovidiu, tu cine ești?
Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am încercat să glumesc:
— Sunt nepotul tău preferat!
Ea s-a uitat la mine lung, apoi a zâmbit forțat.

Mama venea rar și doar ca să reproșeze:
— Ți-ai dorit apartamentul? Acum vezi cum e să ai grijă de ea! Eu am făcut destule!
Încercam să-i explic că nu e ușor, că mă simt copleșit, dar nu voia să audă.

Prietenii mei au început să mă evite. Nu mai aveam timp de ieșiri sau glume tâmpite la bere. Când îi sunam, răspundeau scurt:
— Ovidiu, hai că vorbim altădată…
Singura care mă mai vizita era Irina, fosta mea iubită. Într-o seară, după ce bunica adormise greu, Irina mi-a spus:
— Nu poți continua așa la nesfârșit. Ai nevoie de ajutor.
Am râs amar:
— Cine să mă ajute? Mama? Statul? Toți au uitat-o pe bunica…
Irina m-a privit cu milă și m-a strâns în brațe.

Într-o zi, bunica a dispărut din casă. Am găsit-o după două ore la colțul străzii, dezorientată și speriată.
— Voiam să merg la piață… dar nu mai știu drumul spre casă…
Atunci am realizat că nu mai pot face față singur. Am sunat la un centru de îngrijire pentru vârstnici. Când i-am spus bunicii că va merge acolo pentru câteva zile, a plâns ca un copil:
— M-ai dat la azil? Ovidiu… tu erai speranța mea…

Am petrecut noaptea aceea plângând în tăcere pe canapeaua veche din sufragerie. M-am simțit trădător și slab. Dar ce altceva puteam face?

Acum vin zilnic la centru să o văd. Uneori mă recunoaște, alteori nu. Îmi povestește aceleași amintiri de zeci de ori sau mă întreabă dacă am văzut-o pe mama ei.

Apartamentul e gol și rece fără ea. Miroase încă a gutui și a vechi, dar nu mai are suflet.

Mă întreb adesea: oare am făcut ce trebuia? Sau am cedat prea ușor sub povara unei moșteniri care s-a transformat într-o cruce?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E corect să sacrifici totul pentru cei dragi sau există o limită peste care nu mai poți trece?