Az éhes szomszéd kislány – O copilărie în tăcere și sărăcie

— Mamă, iar a venit Marika la poartă, șoptesc, privind pe geam cum fetița cu codițe murdare se lipește de gardul nostru, cu ochii mari și goi. Mama nu-mi răspunde imediat. Își șterge mâinile pe șorțul vechi, apoi scoate din oală două felii de pâine cu untură și le pune într-un șervețel.

— Du-i astea, dar să nu te vadă nimeni, îmi spune încet, cu o privire care nu acceptă întrebări.

Aveam opt ani și nu înțelegeam de ce trebuie să fim atât de discreți. De ce nu putem chema pe Marika la masă cu noi? De ce, când venea vorba despre familia ei, adulții schimbau subiectul sau ofteau apăsat?

Marika locuia cu mama ei într-o casă dărăpănată, la două porți distanță. Tatăl ei dispăruse demult, iar mama ei lucra cu ziua pe unde apuca. În fiecare dimineață o vedeam pe Marika ieșind din curte cu aceeași rochiță subțire, indiferent de anotimp. Nu vorbea mult, dar ochii ei spuneau totul: foame, rușine, speranță.

Într-o zi, când i-am dus pâinea, m-a prins de mână.

— Mulțumesc, Irina. Să nu spui la nimeni, da? Dacă află mama ta că mi-ai dat, se supără.

— Nu se supără… Mama mea știe. Ea mi-a dat.

A zâmbit pentru prima dată. Un zâmbet mic, timid, care mi-a rămas în minte ani întregi.

Seara, la cină, tata a întrebat:

— Ce tot face fata aia la poarta noastră? Nu are și ea casă?

Mama a tăcut. Eu am simțit un nod în gât. Știam că nu e voie să vorbim despre asta. Tata era genul de om care credea că fiecare trebuie să-și poarte singur crucea. „Nu-i treaba noastră”, spunea mereu.

Dar pentru mama era treaba ei. În fiecare săptămână găsea o modalitate să-i lase Marikăi ceva: un borcan cu zacuscă, o bucată de brânză, o haină veche. Totul pe furiș. Totul în tăcere.

Într-o iarnă grea, Marika n-a mai venit la poartă câteva zile. Zăpada era mare și frigul mușca din obraji. M-am dus la mama:

— Oare ce s-a întâmplat cu Marika?

Mama a oftat și s-a uitat lung pe fereastră.

— Poate e bolnavă… Poate n-au lemne.

A doua zi a pus într-o sacoșă niște lemne și le-a lăsat la poarta lor. Seara am văzut fum ieșind din hornul casei Marikăi și am simțit o ușurare ciudată.

Anii au trecut. Eu am crescut, am mers la liceu, apoi la facultate în București. Am uitat încet-încet de Marika. Mama îmi povestea uneori la telefon că fata a plecat la oraș să lucreze ca menajeră. N-am mai văzut-o niciodată.

Acum sunt adult și mă întorc uneori în cartierul copilăriei mele. Casa Marikăi e dărâmată, iar locul e plin de buruieni. Mama nu mai e nici ea. Merg pe uliță și mă opresc lângă gardul nostru vechi. Îmi amintesc cum stăteam acolo, cu pâinea ascunsă sub haină, simțind rușine și compasiune în același timp.

Mă întreb: de ce am tăcut toți? De ce n-am spus nimic? De ce sărăcia trebuie ascunsă ca o rușine? Oare dacă am fi vorbit mai mult despre asta, s-ar fi schimbat ceva?

Într-o zi am întâlnit-o pe doamna Maria, vecina bătrână care știa tot ce mișcă pe stradă.

— Irina dragă, știi că Marika s-a măritat? Are doi copii acum. Muncește mult… Dar tot greu le e.

Am simțit un gol în stomac. Am vrut să întreb dacă e fericită, dar n-am avut curaj.

În acea seară am visat-o pe Marika copil, stând la poarta noastră cu ochii mari și goi. M-am trezit plângând și m-am întrebat dacă am făcut destul pentru ea sau dacă am fost doar încă un martor tăcut al durerii ei.

Poate că fiecare dintre noi are o Marika în viața lui — cineva pe care îl vede zilnic suferind, dar despre care preferăm să nu vorbim prea mult. Poate că tăcerea noastră e cea mai mare vinovăție.

Oare câți copii ca Marika mai trec azi pe lângă noi flămânzi și invizibili? Și noi ce facem? Privim în altă parte sau avem curajul să spunem ceva?