Casa cu amintiri: Povestea despărțirii de trecut

— Tata, nu mai merge așa! Nu mai avem loc, nu mai putem! Trebuie să te gândești serios la azilul acela despre care am vorbit, mi-a spus Irina, cu vocea tremurată, dar hotărâtă.

Am rămas nemișcat pe prispă, cu mâinile strânse pe baston. În fața mea, Irina părea mai bătrână decât mine, cu ochii roșii de oboseală și nervi. În spatele ei, din casă, se auzeau țipetele copiilor — Andreea și Vlad se certau iar pe telecomandă. Simțeam cum mi se strânge inima. Casa asta, casa mea, era plină de viață și totuși mă simțeam mai singur ca niciodată.

— Irina, fata tatii, știu că nu e ușor… dar aici am trăit toată viața. Aici am iubit-o pe mama ta, aici v-ați născut voi… Cum să plec?

Ea a oftat adânc și s-a așezat lângă mine. M-a luat de mână, dar nu m-am putut uita la ea. M-am uitat la trandafirii pe care îi plantase Maria acum treizeci de ani. Erau încă acolo, încă înfloreau, deși ea nu mai era.

— Tata, nu vreau să te rănesc. Dar nu mai avem loc. Copiii cresc, au nevoie de spațiu. Tu ai nevoie de îngrijire… Nu pot să fiu peste tot. Nu vezi că mă consum?

Știam că are dreptate. O vedeam cum se zbate între serviciu, copii și mine. Dar nu puteam să accept gândul că voi pleca din locul unde fiecare colț îmi amintește de Maria: bucătăria unde făcea cozonaci de Crăciun, camera unde citeam împreună seara, grădina unde râdea când ploua și dansa desculță prin noroi.

— Și dacă mă duc acolo… la azil… cine o să-mi spună „noapte bună”? Cine o să-mi aducă o cană cu ceai când mă doare spatele? Cine o să-mi povestească despre ziua lui Vlad la școală sau despre Andreea care a luat zece la matematică?

Irina a început să plângă în tăcere. M-am simțit vinovat că îi fac asta. Dar nu puteam să renunț la tot ce am fost.

Seara, când s-a lăsat liniștea peste casă, am rămas singur în camera mea. Am scos din sertar poza cu Maria. Am mângâiat-o pe obrazul îngălbenit de timp.

— Ce să fac, Marie? Să plec? Să-i las pe toți aici și să mă duc printre străini?

A doua zi dimineață, Irina a venit iar la mine.

— Tata, am vorbit cu domnul Petrescu de la azil. E un loc bun. Au grădină mare, poți să citești cât vrei. Și e aproape de noi. Putem veni în fiecare weekend.

— Nu e casa mea, Irina! Nu înțelegi? Aici am pus fiecare cui cu mâna mea! Aici am plâns când a murit mama ta… Aici am râs când ai făcut primii pași!

— Tata… — vocea ei s-a frânt — …nu mai pot. Dacă nu vrei să mergi, atunci trebuie să găsim altceva. Dar eu nu mai pot singură.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Copiii au început să mă evite; simțeau și ei că ceva nu e în regulă. Seara, când Irina și soțul ei se certau încet în bucătărie, mă prefăceam că dorm.

Într-o noapte, l-am auzit pe Mihai spunând:

— Nu mai rezist! E casa lui, dar noi ce facem? Dormim toți claie peste grămadă! Copiii n-au spațiu… Tu ești mereu obosită…

Irina a oftat:

— Știu… Dar nu pot să-l dau afară ca pe un câine!

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit tiptil pe prispă și am privit cerul plin de stele. Mi-am amintit de serile când stăteam cu Maria aici și visam la viitorul copiilor noștri.

A doua zi dimineață am luat o hotărâre. Am chemat-o pe Irina.

— Fata tatii… M-am gândit mult. Poate ai dreptate… Poate e timpul să plec. Dar vreau să promiti ceva: să ai grijă de trandafirii mamei tale. Să nu-i lași să se usuce.

Irina m-a îmbrățișat strâns și a plâns în hohote.

— Îți promit, tata! Îți promit!

Când am ajuns la azil, totul mirosea a curat și a străin. O doamnă cu părul alb mi-a zâmbit trist:

— Bun venit! O să vă obișnuiți repede aici…

Dar eu știam că nu mă voi obișnui niciodată cu lipsa Mariei, cu lipsa casei mele, cu lipsa vocilor celor dragi.

În fiecare seară mă uit pe fereastră și mă întreb: oare chiar e mai bine pentru ei fără mine acolo? Oare bătrânețea trebuie să însemne mereu despărțire și singurătate? Voi ce credeți?