„De ce să ne împrumutăm când ne veți lăsa casele moștenire?”

Radu stătea liniștit pe banca uzată din parc, urmărind cu privirea un veveriță care se cățăra grăbită într-un copac. Parcul era o oază de liniște în orașul agitat București, un loc unde venea adesea să se gândească și, în zile ca aceasta, să se întâlnească cu prieteni vechi.

Alături de el, vecinul său de multă vreme, Vasile, asculta atent pe măsură ce Radu își împărtășea ultima durere de inimă. La 68 de ani, Radu se confruntase cu multe provocări, dar niciuna nu fusese atât de dureroasă ca cele legate de fiica sa, Ioana.

„Pur și simplu nu înțeleg unde am greșit, Vasi,” oftă Radu, vocea i se frânse de emoție. „I-am oferit tot ce am putut, am crescut-o singur după ce Maria a plecat dintre noi. Și acum, abia mă vizitează, decât dacă vrea să se certe despre testamentul meu.”

Vasile clătină din cap, expresia lui una de empatie. „Copiii din ziua de azi par să aibă alte priorități, Radu. E totul despre ce pot obține, nu despre a avea grijă de alții.”

Radu dădu din cap, privirea i se opri asupra mâinilor sale, care se jucau cu marginea jachetei. „Mi-a spus săptămâna trecută, ‘De ce să ne împrumutăm când ne veți lăsa casele moștenire?’ Poți să crezi asta? Ca și cum tot ce sunt pentru ea este un viitor câștig.”

Cuvintele acestea l-au rănit adânc pe Radu. Ioana, odată un copil viu și iubitor, devenise din ce în ce mai distantă și materialistă de-a lungul anilor. Vizitele ei, odinioară pline de râsete și povești, se reduseseră la întâlniri scurte și pline de tensiune care îl făceau pe Radu să se simtă mai mult ca o bancă decât ca un tată.

„E de inimă frântă, Radu. Poate că e timpul să te gândești la propria ta fericire,” sugera Vasile cu blândețe. „Te-ai gândit mai mult la acea comunitate de pensionari despre care mi-ai vorbit? Cea de lângă lac?”

Radu se gândise într-adevăr la asta. Brosura pentru Retragerea Lângă Lac stătea pe masa din bucătărie, paginile ei fiind marcate cu note și date potențiale pentru o vizită. Comunitatea oferea pace, companie și activități care îl atrăgeau pe Radu, mai ales acum.

„Da,” recunoscu Radu. „Cred că voi merge să vizitez săptămâna viitoare. Poate chiar să stau câteva zile să văd cum mă simt.”

„Sună ca un plan bun,” fu de acord Vasile. „Meriți să-ți bucuri anii, nu să-i petreci așteptând ca Ioana să-și dea seama ce pierde.”

Pe măsură ce după-amiaza se stingea, cei doi bărbați se ridicară, oasele lor scârțâind ușor în efort. Merseră încet spre ieșirea din parc, fiecare pierdut în gândurile sale.

Radu simți o undă de tristețe pentru relația tensionată cu fiica sa, dar și o scânteie de speranță pentru un nou capitol. Poate la Retragerea Lângă Lac, ar putea găsi o comunitate care să-l prețuiască pentru cine era, nu pentru ce deținea.

Când ajunse la mașina sa, Radu aruncă o ultimă privire spre parc, copacii se legănau ușor în briză, martori tăcuți ai deciziei sale. Cu o respirație adâncă, deschise ușa șoferului, o senzație de hotărâre stabilindu-se în inima sa.

Mâine, va suna la Retragerea Lângă Lac. Și poate, doar poate, va găsi pacea pe care o căuta cu disperare.