Între două lumi: Povestea unei mame care nu mai știe pe cine să salveze
— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot să stau cu copiii tăi în fiecare zi! Am și eu viața mea, nu sunt dădaca nimănui!
Cuvintele mamei mele au căzut ca un trăsnet într-o seară ploioasă de octombrie. Stăteam în bucătăria ei, cu palmele transpirate strânse în poală, încercând să-mi găsesc cuvintele. Fetița mea, Mara, avea febră, iar băiatul cel mic, Vlad, plângea în camera alăturată. Eu trebuia să fiu la serviciu a doua zi la ora 7:00, la supermarketul din cartier, unde lucrez ca vânzătoare. Soțul meu, Paul, e plecat la muncă în Germania de aproape un an. Trimite bani când poate, dar nu e niciodată destul.
— Mamă, te rog… Nu am pe nimeni altcineva. Dacă lipsesc iar de la muncă, mă dau afară! Am nevoie de tine doar până se face bine Mara…
Mama s-a ridicat brusc de pe scaun și a început să strângă nervos cănile de ceai.
— Irina, am 62 de ani! Mă dor oasele, am tensiune mare. Nu mai sunt tânără! Tu ai ales să faci doi copii, nu eu. Eu mi-am crescut copiii mei. Acum vreau să mă odihnesc!
Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi venea să țip, să plâng, să-i spun că nu e drept. Dar am tăcut. Știam că orice aș spune nu va schimba nimic. Mama era obosită și amară. Poate și singură. Poate și ea avea nevoie de mine, dar eu nu mai aveam nimic de dat.
Am plecat acasă târziu, cu Mara adormită în brațe și Vlad moțăind în cărucior. Blocul nostru vechi mirosea a var și a umezeală. Am urcat scările încet, încercând să nu-i trezesc. În apartamentul nostru cu două camere era frig și liniște. M-am prăbușit pe canapea și am început să plâng în surdină.
A doua zi dimineață am sunat-o pe șefa mea, doamna Lungu.
— Irina, dacă lipsești iar, trebuie să găsesc pe altcineva! Înțelegi? Nu pot ține magazinul fără oameni!
— Știu… Îmi pare rău… Copiii sunt bolnavi… Nu am cu cine să-i las…
— Toată lumea are probleme! Fie vii la muncă, fie…
A închis. Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am uitat la Mara: obrajii îi ardeau de febră. Vlad se juca cu o mașinuță stricată.
În acea zi am încercat să găsesc soluții. Am sunat-o pe vecina de la trei, tanti Viorica.
— Dragă mamă, eu abia mă descurc cu nepoțica mea… Poate dacă era doar unul…
Am pus anunț pe un grup de mămici: „Caut bonă pentru două zile, urgent!” Nimeni nu a răspuns. Prețurile erau oricum mult peste ce-mi permiteam.
Seara, Paul m-a sunat pe video.
— Ce faci, iubito? Cum sunt copiii?
— Bolnavi… Și eu la fel… Mama nu vrea să mă ajute…
Paul a oftat adânc.
— Irina… Nu pot veni acasă acum. Știi cum e aici… Dacă pierd locul ăsta…
— Știu… Dar nu mai pot singură!
Am început să plâng fără rușine. Paul s-a uitat la mine neputincios.
— Ține-te tare… Pentru copii…
În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile ca mine din bloc: Maria de la patru care lucrează la croitorie și-și lasă copiii singuri; Anca din scara alăturată care stă cu soacra ei bolnavă; Loredana care a divorțat și abia își vede băiatul.
A doua zi am dus copiii la medicul de familie. În sala de așteptare era plin de mame obosite ca mine. Una dintre ele, Camelia, m-a întrebat:
— Tu cum te descurci?
— Nu mă descurc… Mama nu vrea să mă ajute și trebuie să merg la muncă…
Camelia a oftat.
— Și mama mea e la țară și zice că nu poate veni… Parcă suntem blestemate…
Am zâmbit amar. Parcă eram toate într-o barcă spartă pe o mare agitată.
Când am ajuns acasă, am găsit un bilet sub ușă: „Irina, te rog sună-mă când poți. Mama ta.”
Am sunat-o cu inima strânsă.
— Irina… Am stat toată noaptea și m-am gândit… Poate am fost prea dură cu tine. Dar nici tu nu vezi cât mi-e de greu… Poate găsim o soluție împreună…
Am început să plâng din nou.
— Mamă… Nu vreau să te împovărez… Dar nu mai pot singură…
— Hai să vorbim diseară. Poate stau eu cu copiii două zile pe săptămână și restul găsim altceva…
Nu era mult, dar era ceva. Am simțit că nu sunt chiar atât de singură pe cât credeam.
În acea seară am stat cu mama la masă și am vorbit despre tot ce ne doare: despre cum s-a simțit ea când tata a plecat; despre cum mă simt eu acum; despre cât de greu e să fii femeie în România dacă nu ai sprijin; despre rușinea de a cere ajutor; despre vinovăția care ne apasă pe amândouă.
Nu am găsit soluții perfecte. Dar am găsit puțină înțelegere.
Acum scriu aceste rânduri după ce i-am culcat pe copii. Sunt încă obosită și speriată pentru ziua de mâine. Dar parcă nu mai sunt atât de singură.
Mă întreb: câte mame ca mine trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi îndrăznim să cerem ajutor? Și câți dintre cei dragi chiar ne aud când strigăm după el?