„Odată un Stâlp de Sprijin, Acum Uitata: Amintită Doar în Perioada Sărbătorilor”

Elena stătea liniștită în sufrageria ei modestă, ticăitul ușor al ceasului punctând liniștea care o învăluia. Pereții, împodobiți cu fotografii vechi de fețe zâmbitoare și reuniuni de sărbători, păreau să-i batjocorească singurătatea. Trecuseră ani de când acele fotografii fuseseră făcute, ani de când se simțise cu adevărat necesară.

Pe atunci, viața Elenei era un vârtej de activități. Fiica ei, Ana, și ginerele ei, Ion, se bazau mult pe ea când copiii lor, Maria și Ștefan, erau mici. Elena se dedicase complet rolului de bunică iubitoare, mereu acolo pentru a face babysitting, a ajuta cu proiectele școlare și a oferi o ureche ascultătoare. „Mamă, avem nevoie de tine,” spunea adesea Ana, iar Elena lăsa totul pentru a ajuta.

Pe măsură ce anii treceau, Maria și Ștefan au crescut și au plecat la facultate. Și-au început propriile vieți, ocupați cu cariere și noi relații. Ana și Ion, acum cuiburi goale, și-au găsit și ei noi hobby-uri și cercuri sociale. Treptat, telefonul Elenei suna din ce în ce mai rar, iar vizitele deveneau sporadice, mai ales în perioada sărbătorilor când convențiile sociale o cereau.

Acest Crăciun nu a fost diferit. Elena își pregătise casa pentru obișnuitele vizite scurte. Gătise toate mâncărurile tradiționale, își decorase casa și împachetase câteva cadouri modeste pe care reușise să le cumpere din pensia ei mică. Totuși, simțea o neliniște în inimă, o șoaptă care îi spunea că eforturile ei erau doar formalități.

În Ajunul Crăciunului, soneria a sunat în sfârșit. Inima Elenei a tresărit cu un amestec de bucurie și teamă. A deschis ușa și i-a găsit pe Ana și Ion, cu zâmbete lipite pe fețe, purtând o plăcintă cumpărată din magazin. Maria și Ștefan nu erau cu ei; aparent aveau alte planuri anul acesta.

„Putem sta doar puțin timp, mamă. Avem o rezervare la cină la ora șapte,” a explicat Ion, verificându-și ceasul aproape imediat după ce au intrat.

Vizita a fost scurtă și plină de discuții superficiale. Elena a încercat să întrebe despre viețile lor, dar răspunsurile au fost vagi și grăbite. Era clar că erau acolo din obligație, nu din dorință. Când s-au ridicat să plece, Elena a simțit un val de tristețe realizând că aceste vizite de sărbători erau doar gesturi simbolice.

„Ai grijă de tine, mamă. Te vom suna curând,” a spus Ana, oferindu-i Elenei o îmbrățișare formală. Ușa s-a închis în urma lor, lăsând-o pe Elena în mormântul ei liniștit și decorat.

Realizarea a lovit-o puternic. Nu mai era o parte vitală din viețile lor; era o obligație sezonieră, o relicvă a trecutului lor care era recunoscută doar când calendarul o cerea. Lacrimile i-au umplut ochii în timp ce se așeza din nou jos, înconjurată de fantomele Crăciunurilor trecute, când prezența ei era prețuită, nu programată.

Elena știa că aceasta era viața ei acum, așteptând următoarea sărbătoare, următoarea recunoaștere scurtă a existenței sale. Era o pastilă amară de înghițit, dar la vârsta ei se întreba dacă nu era prea târziu să mai aștepte ceva diferit.