Strigătele care nu se mai opreau din apartamentul 3B

— Nu mai pot, Ileana! Nu mai pot să aud copilul ăla plângând noapte de noapte! am izbucnit, trântind cana de ceai pe masa din bucătărie. Soția mea s-a uitat la mine cu ochii mari, obosiți, și a oftat adânc.

— Știu, Mihai… dar ce putem face? Am bătut la ușă, am sunat la interfon… Nimeni nu răspunde niciodată. Poate că exagerezi, poate că e doar o perioadă grea pentru ei…

Dar eu știam că nu exagerez. De aproape două luni, fiecare noapte era spartă de țipetele acelea ascuțite, de suspinele care păreau să nu se mai termine. Locuiam la etajul doi, iar apartamentul 3B era chiar deasupra noastră. La început am crezut că e doar un copil răcit sau poate un coșmar. Dar plânsul era prea constant, prea disperat. Și, cel mai ciudat, nu auzeam niciodată voci de adulți.

Într-o seară, m-am întâlnit pe scară cu domnul Dobre, bătrânul de la parter. Avea ochii roșii și tremura ușor.

— Ai auzit și tu? m-a întrebat în șoaptă.

— Da… Ce facem?

A dat din umeri neputincios.

— Am sunat la poliție acum două săptămâni. Au venit, au bătut la ușă, dar n-a deschis nimeni. Au plecat după cinci minute…

M-am simțit brusc vinovat. Oare chiar făcusem tot ce puteam? Sau ne obișnuisem cu răul, ca și cum ar fi fost parte din pereții vechi ai blocului?

Într-o duminică dimineață, am prins curaj și am urcat la 3B. Am bătut tare în ușă. Nimic. Am lipit urechea de lemnul scorojit și am auzit doar un geamăt slab. Am încercat clanța — era încuiată. Am coborât la administratorul blocului, doamna Viorica.

— Nu știu ce să zic, Mihai… Femeia aia, mama copilului, nu vorbește cu nimeni. Soțul ei a plecat de mult. Plătește întreținerea la timp și atât. Nu-i treaba noastră…

Dar era treaba noastră! În fiecare seară mă uitam la fetița mea, Ana, dormind liniștită în camera ei și mă gândeam la copilul din 3B. Cum ar fi fost dacă ar fi fost ea acolo?

Într-o noapte, plânsul s-a transformat în urlete. M-am ridicat din pat și am ieșit pe hol. Alte uși s-au deschis încet — domnul Dobre, doamna Viorica, tânăra Cristina de la 2A. Ne-am privit toți în ochi și am știut că nu mai putem ignora.

— Sunăm iar la poliție! a spus Cristina hotărâtă.

De data asta au venit două echipaje. Au bătut la ușă minute în șir. Nimic. Au încercat să vorbească prin ușă:

— Doamnă! Suntem de la poliție! Deschideți!

Tăcere. Apoi un scâncet slab.

— Avem mandat să intrăm! a strigat unul dintre polițiști.

Au spart ușa cu un berbec metalic. Am rămas toți pe hol, cu inima în gât. Dincolo de prag era întuneric și un miros greu de mucegai și ceva nedefinit — ceva care te făcea să vrei să fugi.

Polițiștii au aprins lanternele și au pătruns în apartament. Noi am rămas afară, ținându-ne respirația.

— E cineva aici? a întrebat unul dintre ei.

Un țipăt slab a venit din dormitor.

Când au ieșit cu copilul în brațe — o fetiță slabă, cu ochii mari și goi — am simțit cum mi se taie picioarele. Era murdară, cu hainele rupte și pielea plină de vânătăi vechi și noi. Mama ei stătea pe pat, privind în gol, cu ochii sticloși și obrajii scobiți.

— E în stare de șoc… Nu știm de când nu a mai mâncat copilul… a spus unul dintre polițiști.

Am aflat mai târziu că femeia suferea de depresie severă și că nimeni nu o vizitase vreodată. Soțul plecase în Italia cu ani în urmă și nu mai dăduse niciun semn. Fetița fusese lăsată singură zile întregi, hrănindu-se cu ce găsea prin casă.

Blocul nostru s-a schimbat după acea zi. O vreme n-am mai vorbit unii cu alții decât despre tragedie — cine e vinovat? Ce puteam face? Unii au dat vina pe autorități, alții pe familie sau pe sărăcie. Dar eu știam adevărul: fiecare dintre noi purta o parte din vinovăție.

Am revăzut-o pe fetiță după câteva luni, când a venit cu asistenții sociali să-și ia câteva haine rămase în apartament. M-a privit scurt, fără să spună nimic. În ochii ei am văzut tot ce nu am avut curajul să spun sau să fac atunci când încă mai era timp.

De atunci mă întreb mereu: câți copii ca ea mai plâng în spatele unor uși încuiate? Și câți dintre noi alegem să nu auzim?