Tăcerea dintre noi: Povestea unei familii sfâșiate de prejudecăți

— Nu te mai recunosc, Vlad! Ce fel de bărbat ești dacă lași o femeie să-ți conducă viața?

Vocea lui Gheorghe răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Stătea în prag, cu mâinile încrucișate pe piept, privindu-mă ca pe o intrusă. Vlad, soțul meu, se uita în podea, strângând nervos marginea mesei. Eu încercam să-mi țin lacrimile în frâu.

— Tata, nu e vorba de cine conduce. Suntem parteneri, încercă Vlad să spună, dar vocea îi tremura.

— Parteneri? Asta nu există! Femeia trebuie să știe unde îi e locul. Și tu, Ioana, ar trebui să fii recunoscătoare că ai un bărbat ca Vlad. Nu să-l tragi după tine la București, să-l faci să-și lase casa și familia!

Mi-am mușcat buza. Era a treia oară luna aceea când Gheorghe venea la noi fără să anunțe. De fiecare dată, discuțiile se sfârșeau la fel: reproșuri, țipete, uși trântite. Dar atunci, în acea după-amiază de noiembrie, ceva s-a rupt definitiv.

Am crescut într-un sat din Buzău, într-o familie simplă. Mama a muncit toată viața la CAP, tata a fost mecanic. Am visat mereu să plec la oraș, să am alt destin. Când l-am cunoscut pe Vlad la facultate, am simțit că el e omul cu care pot construi ceva nou. Ne-am mutat împreună la București după ce am terminat studiile. Am găsit o garsonieră mică, dar era a noastră.

La început, Gheorghe părea doar un tată sever. Dar curând am înțeles că era mult mai mult: un om care nu accepta schimbarea, pentru care femeile erau bune doar să gătească și să facă copii. De fiecare dată când mergeam la ei în vizită, mă întreba când facem un copil. Când îi spuneam că vreau să avansez la serviciu întâi, râdea disprețuitor.

— Ce serviciu? O femeie adevărată are grijă de casă! Nu te-ai săturat de hârtii?

Vlad încerca să-l tempereze, dar era prins între două lumi: cea veche a tatălui și cea nouă pe care o construia cu mine. Mama lui, Mariana, tăcea mereu. O vedeam cum strânge buzele și își frământă mâinile sub masă.

Într-o zi, după o ceartă urâtă cu Gheorghe, Vlad a venit acasă palid.

— Ioana, tata zice că dacă nu ne întoarcem la țară și nu facem un copil cât mai repede, nu mai vrea să audă de noi.

Am simțit cum mi se strânge inima. Îl iubeam pe Vlad, dar nu puteam accepta să trăiesc după regulile altcuiva.

— Și tu ce vrei? l-am întrebat încet.

A tăcut mult timp.

— Vreau să fim liberi. Dar mi-e greu… E tata.

Am plâns amândoi în seara aia. Pentru prima dată, Vlad a văzut cât de mult îl rănea pe el și pe mine influența tatălui lui.

A urmat o perioadă grea. Gheorghe ne suna aproape zilnic. Uneori îl suna doar pe Vlad și îi spunea că e slab, că s-a lăsat manipulat de o femeie cu „pretenții”. Alteori mă suna pe mine și îmi spunea că „nu sunt bună pentru fiul lui”.

Într-o zi de vară, după o discuție telefonică plină de jigniri, Vlad a închis telefonul și a spus:

— Gata. Nu mai pot. Nu mai vreau să vorbesc cu el.

Am tăcut amândoi mult timp după aceea. Ne-am simțit vinovați — pentru liniștea noastră câștigată cu prețul unei rupturi familiale.

Au trecut aproape doi ani de atunci. Mariana ne trimite uneori mesaje scurte: „Sunteți bine?” sau „Mi-e dor de voi”. Dar Gheorghe nu a mai dat niciun semn.

Uneori mă gândesc dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am rupt ceva ce nu se mai poate repara. Dar apoi îmi amintesc cât de greu era să respir în prezența lui Gheorghe, cât de mult mă durea fiecare cuvânt aruncat ca un cuțit.

Într-o seară ploioasă de toamnă, stând cu Vlad pe balconul nostru mic din București, i-am spus:

— Poate într-o zi va înțelege că nu suntem dușmanii lui. Poate va vedea că iubirea nu are reguli vechi.

Vlad m-a strâns în brațe și a oftat adânc.

— Poate… Sau poate nu va înțelege niciodată.

Mă întreb: câte familii din România trăiesc aceeași poveste? Câte femei încă trebuie să aleagă între liniștea lor și tradițiile care le strivesc? Voi ce ați fi făcut în locul nostru?