Trei luni fără fiica mea: lupta pentru nepotul meu

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Irina! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce ușa se închidea încet în urma ei. Era o dimineață de marți, iar soarele abia răsărise peste blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. Irina mi-a lăsat pe Vlad, băiețelul ei de patru ani, în brațe, spunând că are nevoie de o săptămână să-și pună ordine în viață. Nu era prima dată când mă ruga să o ajut, dar de data asta ceva din ochii ei m-a speriat.

Au trecut trei luni de atunci. Trei luni în care telefonul ei a rămas închis, iar eu am devenit mama unui copil care nu mai întreabă de mama lui decât în șoaptă, înainte de culcare. În fiecare zi mă trezesc cu teama că cineva va bate la ușă și mi-l va lua pe Vlad.

— Bunico, când vine mami? mă întreabă el cu ochii mari, albaștri, la fel ca ai Irinei când era mică.

Îi zâmbesc forțat și îi spun că mami e plecată să aducă stele pentru el. Îl strâng la piept și simt cum inima mi se rupe de fiecare dată când îl mint. Dar ce altceva pot să-i spun? Că mama lui a dispărut și nimeni nu știe unde e?

Am mers la poliție după două săptămâni. Am stat pe un scaun tare, într-un birou rece, în timp ce un polițist cu privirea pierdută îmi punea întrebări la care nu aveam răspunsuri.

— Avea probleme cu cineva? A mai plecat așa?

— Nu… adică… a mai avut momente grele, dar niciodată nu a dispărut fără urmă.

— Vom face tot posibilul, doamnă Stoica. Dar să știți că sunt multe cazuri ca acesta.

M-am întors acasă cu Vlad de mână și cu sufletul mai greu ca niciodată. Sora mea, Mariana, m-a sunat în fiecare seară să mă întrebe dacă am noutăți. Soțul meu, Ion, a murit acum cinci ani și de atunci casa e prea mare și prea tăcută. Acum, cu Vlad aici, tăcerea s-a transformat în teamă.

După o lună, au venit cei de la Protecția Copilului. Două doamne cu dosare groase și fețe obosite au intrat în apartamentul meu mic.

— Doamnă Stoica, trebuie să discutăm despre situația lui Vlad. Fără acte legale, nu puteți avea grijă de el pe termen lung.

— Dar sunt bunica lui! Cine altcineva să aibă grijă de el?

— Înțelegem, dar legea e clară. Dacă mama nu apare și nu există tutelă legală, copilul poate fi preluat în sistem.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am început să plâng fără rușine, acolo, în fața lor.

— Vă rog… nu-l luați! E tot ce mi-a rămas din Irina!

Au notat ceva în dosar și au plecat promițând că vor reveni. Din ziua aceea am început să trăiesc cu frica la ușă. Fiecare sunet pe scară mă făcea să tresar. Vlad simțea tensiunea și devenea tot mai retras.

Într-o seară, Mariana a venit la mine cu o pungă de cumpărături și o privire hotărâtă.

— Nu putem sta așa! Trebuie să faci ceva! Să cauți un avocat!

— Cu ce bani? Abia mă descurc cu pensia!

— Las’ că punem mână de la mână. Nu-l lăsăm pe Vlad pe mâna statului!

Am găsit-o pe doamna avocat Popescu printr-o cunoștință. O femeie blândă, dar fermă.

— Doamnă Stoica, va fi greu. Statul nu are răbdare cu bătrânii. Dar dacă vă iubiți nepotul, luptați!

Am început să adun acte: certificatul de naștere al lui Vlad, buletinul meu, orice dovadă că pot avea grijă de el. Am mers la audieri, am dat declarații peste declarații. În fiecare zi mă rugam ca Irina să sune, să dea un semn.

Vecina mea, doamna Lungu, mă privea cu milă când mă vedea cu Vlad în parc.

— Săracul copilaș… Ce-o fi fost în capul Irinei?

Nu știam ce să-i răspund. Poate depresia? Poate oboseala? Poate un bărbat care a rănit-o? Niciodată nu mi-a spus totul despre viața ei. Mereu a fost independentă, încăpățânată ca tatăl ei.

Într-o zi am primit o scrisoare oficială: trebuia să mă prezint la Direcția pentru Protecția Copilului pentru evaluare psihologică și socială.

— Dacă nu treci evaluarea… îl iau pe Vlad? am întrebat-o pe Mariana cu voce stinsă.

— Nu te gândi la asta! Ești cea mai bună bunică! O să vezi că totul va fi bine!

Dar nopțile erau lungi și pline de coșmaruri. Îl vedeam pe Vlad plângând într-un centru de plasament, strigând după mine. Mă trezeam udă leoarcă de transpirație și mergeam la el în cameră să-l privesc dormind.

Au trecut trei luni fără Irina. Trei luni în care am îmbătrânit zece ani. Trei luni în care am descoperit cât de neputincioasă poate fi o mamă și cât de crud poate fi sistemul.

Astăzi am primit vestea că am primit tutela temporară asupra lui Vlad până la clarificarea situației Irinei. Am plâns iar — de data asta de ușurare — dar știu că lupta nu s-a terminat.

M-am uitat la Vlad cum se joacă pe covor cu mașinuțele lui vechi și m-am întrebat: oare cât poate duce inima unui om? Câte încercări trebuie să trecem până când cineva ne ascultă cu adevărat povestea?

Poate că nu sunt cea mai puternică femeie din lume, dar pentru nepotul meu voi lupta până la capăt. Voi reuși oare să-i ofer liniștea pe care n-a avut-o niciodată fiica mea?