„Tu trebuia să ai grijă de copiii mei, dar i-ai lăsat flămânzi” – Povestea unei familii dezbinate de sărăcie și neînțelegeri

— Tu trebuia să ai grijă de copiii mei, dar i-ai lăsat flămânzi! Mirela aproape că țipa, cu ochii umezi de furie și oboseală. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurânde, și am simțit cum mi se strânge inima. Era ora șapte dimineața, iar lumina slabă a iernii abia pătrundea prin geamul murdar al bucătăriei noastre din cartierul mărginaș al Bacăului.

— Mirela, nu am avut ce să le dau… ți-am spus ieri că nu mai am niciun leu. Nici pâine nu mai era, am încercat să le fac un ceai cu zahăr, dar nici zahăr nu mai aveam. Vocea mea era stinsă, aproape o șoaptă. Mă simțeam mică și neputincioasă în fața reproșurilor ei.

— Dar tu nu înțelegi? Copiii mei au nevoie să mănânce! Nu poți să stai așa, să te uiți la ei cum plâng de foame! De ce nu te-ai dus la magazin să iei măcar niște lapte sau niște cereale? Ai stat aici toată ziua! Mirela își strângea halatul pe ea, tremurând de frig și nervi.

Mi-am mușcat buza. Ce să-i spun? Că pensia mea abia ajunge pentru medicamentele de inimă? Că după ce plătesc întreținerea și lumina, nu-mi mai rămâne nimic? Că am ajuns să mă rog la Dumnezeu să nu se strice frigiderul sau aragazul, că n-am bani nici pentru o reparație?

— Mirela, dacă aș fi avut bani, crezi că nu le-aș fi dat? Sunt nepoții mei… îi iubesc ca pe ochii din cap. Dar nu am… nu am nimic…

Ea a oftat adânc și s-a prăbușit pe scaunul vechi din bucătărie. Lacrimile îi curgeau pe obraji. — Nu mai pot, mamă Marioara… Nu mai pot. De când a plecat Sorin în Germania, totul e pe umerii mei. Am două joburi, vin acasă ruptă de oboseală și tot eu trebuie să mă asigur că au ce mânca. Tu ești aici cu ei… măcar atât puteai face.

Am simțit cum mă apasă vina. Sorin, băiatul meu, plecase la muncă în Germania acum doi ani. Trimitea bani când putea, dar de multe ori banii ajungeau doar pentru chirie și facturi. Mirela lucra la supermarket dimineața și făcea curățenie la o firmă după-amiaza. Eu rămâneam cu cei doi nepoți: Daria, de șapte ani, și Vlad, de patru ani.

În ultima vreme, totul devenise un chin. Copiii plângeau după dulciuri sau lapte cald seara, iar eu nu aveam ce să le dau. Încercam să le spun povești sau să le fac ceai din plante culese vara trecută de pe câmp. Dar foamea nu se alină cu vorbe.

— Marioara, tu ai crescut copii… cum poți să-i lași așa? Nu știu ce să mai fac…

— Mirela, crezi că mie nu-mi pasă? Crezi că nu mă doare când îi văd triști? Dar nu pot face minuni…

A urmat o tăcere grea. Daria a intrat în bucătărie cu ochii umflați de somn.

— Bunico, azi avem lapte?

Am simțit un nod în gât. — Nu azi, puiule… dar poate mâine.

Daria s-a uitat la mine cu ochi mari și s-a întors încet în camera ei. Mirela s-a ridicat brusc.

— Mă duc la vecina Ioana să văd dacă are ceva lapte împrumut. Nu pot să-i las așa!

A ieșit trântind ușa. Am rămas singură în bucătărie, cu mâinile reci pe chiuvetă și lacrimile curgându-mi pe obraji. Mi-am amintit de vremurile când eram tânără și casa era plină de râsete și miros de pâine caldă. Acum totul era rece și gol.

În seara aceea, după ce copiii au adormit îmbrățișați sub aceeași pătură subțire, Mirela s-a întors acasă cu o sticlă mică de lapte și două chifle primite de la vecină. Ne-am uitat una la alta fără să spunem nimic. Era prea multă oboseală între noi ca să mai putem vorbi.

În zilele următoare, tensiunile au crescut. Mirela era tot mai nervoasă, eu tot mai rușinată că nu pot ajuta mai mult. Odată m-a întrebat:

— Mamă Marioara, tu ai avut vreodată zile în care n-ai avut ce pune pe masă?

Am zâmbit trist:

— Am avut… dar atunci oamenii erau altfel. Se ajutau între ei. Acum fiecare trage pentru el…

Mirela a dat din cap și a ieșit din cameră fără un cuvânt.

Într-o duminică dimineață, Sorin a sunat din Germania pe video. Copiii s-au înghesuit lângă telefonul vechi.

— Tată, mi-e foame…

Sorin s-a uitat la mine cu ochi triști:

— Mamă… îmi pare rău că v-am lăsat așa…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Ce puteam face? Sărăcia ne mânca pe toți pe dinăuntru.

Într-o seară, după ce copiii au adormit iar Mirela spăla vasele în tăcere, m-am apropiat de ea:

— Mirela… iartă-mă că nu pot mai mult…

Ea s-a uitat la mine cu ochi roșii:

— Știu că nu e vina ta… dar mi-e greu… Mi-e atât de greu!

Ne-am îmbrățișat pentru prima dată după mult timp. Am plâns amândouă în bucătăria rece.

De atunci încercăm să ne ajutăm una pe alta cum putem: eu merg la biserică după pachete pentru copii; ea încearcă să aducă acasă resturi de la supermarket când se poate. Dar rana rămâne: sentimentul că nu suntem destul pentru cei mici.

Mă întreb uneori: oare câte familii trăiesc drama asta în tăcere? Oare cât poate duce o mamă sau o bunică până când cedează? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?